Social

„Poezia și arta în general sunt, pe lângă ceva profund, și o oglindă a societății în care trăim”. Interviu cu scriitorul și pictorul blăjean Nicu Stanciu

Nicu Stanciu este un cunoscut artist blăjean, cunoscut mai mult pentru picturile sale, dar care scrie și literatură de bună calitate. Primele preocupări literare le-a avut de mic copil. Poemele sale au văzut pentru prima dată lumina tiparului în antologia „Avânt, Ecou de Gând” a Editurii „Prietenii Cărții” în anul 1997, apoi în revista „Alba Iulia”, susținut fiind de scriitorul Ion Mărgineanu, pe atunci directorul Bibliotecii Județene din Alba Iulia, recomandat fiind de conducerea de atunci a publicației Monitorul. După absolvirea Liceului de Muzică și Arte Plastice din Alba Iulia în 1999 urmează Universitatea de Artă și Design Cluj-Napoca (2000-2004) devenind un apreciat pictor transilvănean. A publicat până în prezent în format digital romanul „Colecționarul” (2017) și romanul „Toate femeile sunt frumoase” (2018, în limba română și în limba engleză).

Între trecut și viitor

– Va apărea în curând de sub tipar primul tău volum de poeme. Cum te simți cu asta?

– Deocamdată este ireal și cred că așa va fi și o vreme după ce va fi publicat și lansat. Întotdeauna e nevoie de timp ca să conștientizezi cu adevărat ceea ce ți se întâmplă. Dar în principiu mă simt foarte bine pentru că mă stimulează și mă motivează să mai scriu. Și asta e foarte bine pentru orice poet.

– Cum se va numi?

– Se va numi „Cuvinte”.

– Volumul e rodul unei revelații, al unei răbufniri de inspirație sau a fost construit îndelung și cu migală?

– Este rodul inspirației divine și a muncii personale, poemele din el fiind selectate aproape în totalitate din primăvara și vara anului curent, 2020. Însă dacă ne gândim că să ajungi să scrii o poezie matură ai nevoie de zeci de ani de experiență și practică, da putem spune și că e construit îndelung și cu migală.

Cum ai descoperit poezia, cum ai început să scrii? La ce vârstă ai scris prima poezie?

– Am descoperit poezia ca orice copil cred, din basme, cântece și versuri citite de părinți și bunici încă din primii ani ai copilăriei. Prima poezie am scris-o la finalul clasei a 2-a, era despre un iepuraș și avea două strofe, însă foaia de hârtie pe care era scrisă s-a pierdut, din păcate. Câteodată mai sper să o regăsesc pe undeva, rătăcită.

– Ce modele ai avut? Cine ți-a îndrumat primii pași? Cum ai debutat?

– Primul model, cronologic vorbind, a fost Mihai Eminescu și al doilea Nichita Stănescu. Asta la o vârstă la care începi să conștientizezi lucruri, pentru că basmul popular românesc, împreună cu versurile pe care le găsești în el pretutindeni, mi s-a întipărit în minte probabil de mult mai devreme, înainte să învăț să scriu și să citesc. Debutul a fost în volumul colectiv „Avânt, Ecou de Gând” publicat de editura „Prietenii Cărții” în anul 1997 în care am avut și eu două poezii. Apoi, debutul într-o revistă de cultură l-am avut în revista „Alba Iulia” în anul 1999 sub îndrumarea scriitorului Ion Mărgineanu, pe atunci directorul Bibliotecii Județene din Alba Iulia. Mi-a publicat câteva poezii și am avut câteva discuții foarte frumoase și utile, însă faptul că am mers la facultatea de artă m-a făcut să întrerup din nou pentru vreo 2-3 ani contactul cu poezia și din păcate și cu Ion Mărgineanu. Ne-am revăzut pe la finele facultății în Alba Iulia și am avut o ultimă discuție interesantă.

Poezia este indispensabilă omului contemporan pentru că ea este și plâns, și-n egală măsură, și rugăciune”

– Ce te inspiră?

– Mă inspiră viața cu tot ceea ce ne poate ea oferi, cu bune și cu rele. Mă inspiră tot ceea ce se află în interiorul și în exteriorul nostru ca ființe.

Îți este ușor să scrii? De ce îți este necesară poezia?

– „Poezia este însuși plânsul” cum spunea atât de frumos Nichita Stănescu. Prin poezie putem spune lucruri într-un fel în care nu putem spune prin altceva, prin pictură, ori proză, ori muzică, de pildă. Oricât de ușor ar părea să iei în mână un pix și să scrii, să scrii poezie este imposibil, la fel de imposibil cum este să fii sensibil și să trăiești în lumea reală a oamenilor. Paradoxul este că printr-un miracol divin Dumnezeu ne-a dat posibilitatea să o facem, totuși. Și atunci, oricât de imposibil ar fi, o facem. Iar ca necesitate, poezia este indispensabilă omului contemporan pentru că ea este și plâns, și-n egală măsură, și rugăciune. Eu fiind om, îmi este evident necesară și mie.

– Cum începe la tine nașterea unui poem?

– Nașterea unui poem începe acolo unde nici eu și nici altcineva în viață pe pământ nu cred că are acces. Eu doar îl aduc în lumea asta, însă nu știu exact unde se naște și nici cum. Eu doar simt lucruri și le scriu pe hârtie, ghidat tot de simț și probabil de o forță divină, nevăzută și neauzită. Pare că fac eu, chiar și mie îmi pare așa, însă știu că nu e așa. Asta pentru că nu cunosc exact sursa creației.

– Care este cel mai important lucru pentru tine în poezie?

– Să simți, să fii viu și să fii sincer.

Cât timp îi lași unei cărți înainte de a decide dacă o vei publica? Cum funcționează la tine lucrurile?

– Nu există o rețetă, însă de regulă nu-mi place să aștept prea mult. Recitesc varianta finală a manuscrisului de mai multe ori, la fel ca orice scriitor, o mai ajustez pe ici pe colo, cum este dealtfel foarte normal, și apoi o public sau o dau spre publicare.

– Cum obișnuiești să scrii poezie – din viteză, dintr-o trăsătură de condei, sau mai întâi compui poemele în minte și apoi le așterni pe hârtie?

– Atunci când încep să simt ceva dintr-un motiv sau altul, poezia vine, vrea să iasă afară și iau pixul în mână și scriu. Efortul nu e în pix ci în minte și în suflet. Simțirea te obosește, e ca un curent electric de mare tensiune care trece prin tine. Bineînțeles că scrisul, odată ce obosește mintea și sufletul, obosește și corpul fizic, pentru că sunt strâns legate. Dacă scrii cuvântul „moarte”, pentru o clipă sau un timp mai îndelungat tu mori în interiorul tău, trăiești moartea în timp real în suflet, și nu e chiar ușor. Însă dacă asta simți, asta scrii, fiindcă trebuie să fii sincer. Altădată scrii alte lucruri, însă toate le trăiești ca și cum ar fi reale, iar asta se întâmplă într-un interval foarte scurt de timp la o intensitate foarte mare. Ca să fac o comparație, este ca și cum un alergător de viteză aleargă o sută de metri în câteva secunde, după care se odihnește câteva zile. Sau dacă vrei, este ca și cum ar trece un fulger sau un mănunchi de fulgere prin tine într-o clipă, iar alteori timpul acela poate dura ore în șir. Poezia este și apă, dar este și fulger, adică foc de lumină.

– Tu ești foarte sincer în poeziile tale. Prin ele e ca și cum te-ai expune gol, lumii. Cum a fost să-ți asumi că, în momentul în care scrii despre asta, totul devine public și poate fi ronțăit de toată lumea?

– Oamenii sunt și ei un fel de rozătoare, doar că nu rod cu dinții ci cu mintea. Până la urmă cred că nu poți fugi de ceea ce ești, ci poți doar să te minți pe tine și să te tot ascunzi dacă ți-e frică să nu fii judecat. Însă făcând asta, defapt devii nimic. Dacă vrei să fii ceva, sau cineva, trebuie să îți asumi inclusiv faptul că vei fi judecat și etichetat.

Ce e mai important într-o poezie pentru tine? O metaforă reușită, care rezistă peste ani, sau un adevăr spus?

– Eu cred ca un adevăr se manifestă în vorbire obligatoriu printr-o metaforă. Pentru că dacă mergem la sensul cuvântului metaforă, „meta”- dincolo de și „fora”- a duce, înseamnă legate, „transfer”, adică un transfer de sens. Sensul adevărului ne transportă automat în lumea spirituală, deci adevărul în sine e o metaforă. Așa că și adevărul, și metafora, sunt la fel de importante, cu condiția ca metafora să exprime adevărul.

– Cum ai vrea să perceapă lumea un poet?

– Cred că nici nu are sens să mă gândesc la asta. Când ai 15-20 de ani vrei să te perceapă lumea pe tine cumva, fie că ești poet, fie că nu. Când începi să te maturizezi, cred că îți pierzi interesul de a fi perceput cumva. Cine simte poezia, acela te va percepe așa cum trebuie.

– Poezia înseamnă pentru tine zbatere sau liman de liniște? Pentru tine un poem e o eliberare?

– Poezia e și zbatere, și liman de liniște, și și eliberare, doar că liniștea și eliberarea în lumea nebună în care trăim nu durează niciodată prea mult, nici măcar suficient din păcate.

– Care sunt temele predilecte în poezia ta și de ce?

– Presupun că sunt aceleași teme ca în opera oricărui poet serios. Viața, moartea, iubirea, ca să rezum cele mai importante. Ar mai fi renașterea și nemurirea, apoi suferința și fericirea. Și mai sunt și altele, dar acelea deja trec în planul doi.

– Căutările în poezie, în artă în general, suportă rătăciri. Mânuirea cuvântului este și mântuirea cuvântului. Care consideri că au fost rătăcirile poeziei tale?

– Rătăcirile poeziei sunt implicit și ale poetului. Toate căutările au și rătăciri. Probabil cea mai gravă ratăcire este să-ți pierzi uneori credința în Dumnezeu, în Absolut, iar a doua rătăcire este să nu mai crezi în poezie, în forța ei vindecătoare. Am trecut prin asta de multe ori și probabil că o să mai trec. Viața este un drum cu suișuri și coborâșuri și niciunul din noi nu este scutit de asta.

– Care e cel mai mare defect al tău?

– Probabil lipsa de încredere, mă refer în general, asta pentru că oricărui om îi este foarte greu să accepte trădarea.

– Ce părere ai despre poezia actuală?

– Este și bună și proastă, de toate felurile pentru toate gusturile, la fel cum a fost în toate timpurile. Și aș mai spune că într-o foarte mare măsură reflectă ceea ce trăim în prezent, pentru că poezia și arta în general sunt, pe lângă ceva profund, și o oglindă a societății în care trăim.

Cum ar trebui să fie o poezie ca să reziste timpului?

– Să fie sinceră și simțită, adică sensibilă.

Care sunt scriitorii cărora consideri că le datorezi cel mai mult?

– Asta cred că este greu să calculez, cred că toți scriitorii sunt importanți. Dar ca să numesc câțiva aș zice Eminescu, Nichita Stănescu ca și poeți, Sadoveanu, Rebreanu și Ion Creangă ca scriitori de proză.

Nicu Stanciu, între pictură și literatură

Cum e să fii poet într-o lume atât de… ciudată, să-i ziceam așa, precum e cea de azi?

– E greu la fel ca-n toate timpurile.

– Poți scrie poezie într-un an pandemic? Ți-a influențat scrisul această pandemie?

– Da, pot. Însă a fost și este foarte dificil tot ce s-a întâmplat și se întâmplă anul acesta. Și m-a influențat foarte mult, și direct și indirect.

La ce carte lucrezi în prezent?

– Asta e secret, deocamdată.

– Cum te ajută și cum te încurcă poetul atunci când scrii proză?

– Mai mult mă ajută decât mă încurcă, pentru că poetul și prozatorul se completează reciproc.

– Cât contează realitatea pentru scriitorul Nicu Stanciu? Cât și cum iei din realitate și transformi în ficțiune?

Nu am stat niciodata să mă gândesc la asta, pur și simplu o fac și mă străduiesc să o fac bine, așa cum simt.

– Ținând cont că tu nu ești doar scriitor, ești și pictor, îți propun să facem un exercițiu: cum e, pentru tine, Nicu Stanciu pictorul, și cum e Nicu Stanciu scriitorul? Te întreb pentru că mie mi se pare că e și o marcă bună a literaturii tale, întrepătrunderea dintre cele două.

– Sunt același om care se exprimă doar prin mai multe medii diferite, pictura și poezia, respectiv proza. Cu cât faci mai multe, observi în timp că ele se completează reciproc. Dar toate exprimă la final aceleași lucruri esențiale pentru existența umană.

– Din ce duh strămoșesc se trage forța ta de creație?

– Din duhul din care se trage forța tuturor, Dumnezeu Creator și Sursă a Vieții. Dacă vrei etnografic cred ca daco-slavo-vikingo-orientalo-indo-european, din care cel mai tare trage în balanță sorgintea dacică, la fel ca în cazul majorității celor de pe meleagurile noastre.

– Cere sacrificii literatura?

– La fel ca toate artele, la fel ca și creșterea unui copil sau îngrijirea unui bolnav sau orice lucru pe care-l faci din suflet. Trebuie să renunți la tine tot mai mult în fiecare zi, altfel nu iese nimic. Îți ia din timp și din sănătate, și de multe ori ești judecat greșit și se pune presiune pe tine din exterior pentru că nu ești ca „oamenii normali” și aproape toată lumea din jur vrea să te facă să te conformezi. Ori, să te conformezi înseamnă să nu mai faci artă, pentru că a merge la serviciu, de exemplu, este total incompatibil cu a face artă, mă refer artă în adevăratul sens al cuvântului, nu diletantism de weekend din care toată lumea vrea să mai facă doi lei în plus în timpul liber sau o face pur și simplu ca să-și petreacă timpul într-un mod frumos. Ca să faci literatură, sau oricare altă artă, trebuie să te dedici total, la fel ca un sportiv de performanță, de exemplu, și nu mai ai timp și nici energie să mai faci altceva pe lângă. Dacă nu te dedici total iese un „pișvaser”, cum zicea bunica.

Timpul nu se dilată, dar tu ai timp și pentru scris, familie, pictură, cărți citite, evenimente și alte lucruri. Cum arată o zi obișnuită pentru tine?

– Eu mă dedic cât de mult pot artei, așa că mă tem că nu sunt un model prea bun de familist, nu încercați așa ceva acasă dacă aveți copii. Nici o zi nu este obișnuită pentru mine. Este ca și cum ai merge prin furtună cărând în spate un mănunchi de cruci, care nu mai știi toate ale cui sunt, și din când în când, pentru o clipă sau două, le mai poți pune jos, dar și atunci te doare așa de tare toată șandramaua de corp și suflet, că abia dacă realizezi că te odihnești, și parcă niciodată nu e liniște. Și printre picături, mai simți uneori și lucruri sublime, care durează extrem de puțin și pentru care de regulă suferi enorm și înainte și după. Dar presupun că asta înseamnă să trăiești, așa că nu mă plâng, doar încerc să fiu sincer. Când mă plâng prefer să o fac prin poezie. Pentru că poezia e cel mai frumos grai prin care poți să plângi.

– Ai citit din poemele tale prietenilor, iubitorilor de versuri?

– Nu le-am citit decât foarte rar, dar le-am postat pe Facebook și le-au citit ei.

Cât de împăcat ești cu tine însuți, căci aceasta este rădăcina din care încolțește creația? Unii scriitori au zbucium, alții liniște în interior. Tu cum ești?

– Nici un scriitor nu este împăcat cu el însuși, decât poate cu câteva clipe înainte să moară.

Sunt cărți pe care le-ai scris noaptea, altele pe care le-ai scris dimineața devreme, unele pe care le-ai scris mai greu, altele pe care le-ai scris ușor?

Nimic nu se scrie ușor, indiferent când scrii.

Care consideri că este cea mai frumoasă întâmplare pe care ți-a adus-o literatura?

– Au fost mai multe. Unele au fost să întâlnesc oameni speciali. Însă cea mai frumoasă experiență este că te face să conștientizezi adevărul.

Cum îți încarci bateriile pentru o nouă operă?

– Nu prea reușesc să fac asta.

Care sunt culorile acestui an pentru Nicu Stanciu, scriitorul și pictorul deopotrivă?

– La început ar fi negrul, culoarea morții, apoi culorile renașterii, adică toate culorile amestecate cu mult alb, cu multă lumină. Este un an dificil se pare, care ne transformă profund.

Un proiect de viitor pentru bolnavii de cancer

Care sunt proiectele tale de viitor?

– Primul proiect ar fi să public volumul de poezie „Cuvinte”, despre care am vorbit aici. Al doilea proiect cronologic vorbind, însă fiind unul mult mai important, este să public pe hârtie romanul „Colecționarul”, care este romanul meu de debut, pentru că până acum este publicat doar online, în format digital, și nu doar să-l public, ci să-l public în cadrul unui proiect umanitar de anvergură care să contribuie substanțial la lupta împotriva cancerului. Îmi doresc ca proiectul să fie mediatizat puternic la nivel național, să se implice în el cât mai multă lume pentru a fi un succes. Nu pentru mine, ci pentru a ajuta. Ideea este ca 50% din prețul de vânzare în librărie al cărții sa fie donat Spitalului de Oncologie din Cluj-Napoca. Acest proiect nu este întâmplător, deoarece personajul principal al romanului, în persoana domnului Vasile Albu, este un umanist și un filantrop și întreprinde numeroase acțiuni caritabile prin care ajută atât spitale și bolnavi, cât și oameni săraci din punct de vedere material. Am credința că acest proiect voi reuși să-l inițiez cu ajutorul și prin bunăvoința unor oameni cu suflet și că va fi un succes, pentru că știu că românii sunt oameni cu suflet mare. Alte proiecte ar fi să reușesc să scriu și să public și alte cărți de proză și poezie pe viitor, să mai pictez și să fac expoziții. Să devin un om și un artist mai bun.

2 Comments

  1. Felicitări, Nicu!!

  2. Goia Radu

    Așteptăm cu nerăbdare aceste, “secrete minunate” să fie împărtășite . Felicitări!

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.