Povestea unei comunităţi care a marcat profund istoria şi cultura Transilvaniei, cea habană, stabilită în 1621 la Vinţu de Jos, de unde a plecat în 1765, urmaşii acesteia locuind, în prezent, în Canada şi Statele Unite ale Americii, este readusă în atenţia publicului printr-o expoziţie care poate fi văzută la Muzeul Palatului Principilor Transilvaniei din Alba Iulia.
Prin vizitarea expoziţiei „Artă şi mister. Ceramica habană şi principii Transilvaniei”, publicul poate descoperi nu doar povestea „frumoaselor vase de porţelan din orăşelul Vinţ”, aşa cum le menţiona în 1666 Johannes Troster, dar şi ceramica post-habană şi cea din breslele sibiene, produsă sub influenţa meşterilor habani.
Prin acest demers, organizatorii invită, totodată, publicul să descopere „misterul” unei comunităţi închise, cu practici artistice şi religioase distincte, rafinata moştenire culturală pe care au lăsat-o în urmă şi să înţeleagă modul în care diversitatea confesională şi culturală au contribuit la configurarea identităţii regionale.
Expoziţia, care poate fi vizitată până în 17 ianuarie 2027, reuneşte piese, dar şi câteva documente, provenite din colecţii muzeale, instituţii ecleziastice şi colecţii private din ţară, fiind astfel rezultatul unei ample colaborări la nivel naţional.
Piese de patrimoniu excepționale
Printre piesele expuse la Alba Iulia se află un rezervor de apă din 1645, cahle de sobă din secolele XVII-XVIII, căni din 1658, 1717, 1718, un canceu cu capac de cositor, din 1701, o farfurie din 1706, o halbă cu capac de cositor din 1651, un ulcior de păcăleală, de la începutul secolului al XVIII-lea, şi multe alte artefacte deosebite.
„Piesele sunt adevărate opere de artă, sunt piese pe care nu o să le mai întâlniţi în nicio colecţie din ţară. Sunt 62 de piese, dintre care 54 sunt din categoriile Tezaur şi Fond. Sunt piese excepţionale”, a afirmat. la deschiderea expoziţiei, şefa Secţiei Expoziţii din cadrul Complexului Naţional Muzeal ASTRA Sibiu, Karla Roşca.
Ea a precizat că instituţiile care au colaborat la organizarea acestei expoziţii sunt Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj-Napoca, Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei, Muzeul Naţional Brukenthal, Muzeul ASTRA Sibiu, Muzeul de Etnografie Braşov, Muzeul Ţării Făgăraşului „Valer Literat”, Biserica Unitariană Maghiară – Parohia Unitariană Roua, Parohia Unitariană Vârghiş, Arhiepiscopia Romano-Catolică de Alba Iulia, Arhiva Arhidiecezană Romano-Catolică de Alba Iulia, Universitatea „Babeş-Bolyai” şi, nu în ultimul rând, Muzeul Palatul Principilor Transilvaniei din Alba Iulia.
„Noi am colaborat şi cu foarte mulţi specialişti, pentru că informaţiile în România sunt foarte puţine, iar în străinătate, în Ungaria, Slovacia, Canada sau SUA, acolo ele încă există”, a mai spus Karla Roşca, responsabilul ştiinţific al acestei expoziţii.
Puterea colaborării dintre instituții
Directorul general adjunct al Complexului Naţional Muzeal ASTRA, Mirela Iancu, a punctat că această expoziţie vine să arate că, în ciuda vicisitudinilor, în foarte multe muzee din România există oameni care încă mai cred în valoarea colecţiilor şi în valoarea educaţională şi comunitară.
Despre „puterea colaborării” a vorbit şi directorul Centrului Cultural Palatul Principilor, Robert Roman, care a apreciat că, poate, nicio instituţie nu ar fi putut realiza singură un asemenea proiect, însă, împreună, prin „generozitate, încredere şi professionalism”, s-a reuşit reunirea unui patrimoniu excepţional şi readucerea sa în spaţiul istoric căruia îi aparţine.
„Mulţumesc în primul rând colegilor mei care au dezvoltat acest proiect împreună cu specialiştii Complexului Naţional Muzal ASTRA, co-organizatorul expoziţiei, tuturor muzeelor, instituţiilor ecleziastice, universităţilor, fundaţiilor şi colecţionarilor care s-au alăturat proiectului. Numărul şi diversitatea partenerilor confirmă direcţia pe care ne-am asumat-o: Palatul Principilor trebuie să fie nu doar un muzeu, ci un spaţiu de întâlnire, un factor de coagulare şi un pol al colaborării culturale în Transilvania”, a afirmat Robert Roman.
La rândul său, Mirela Creţu, director Managementul colecţiilor Muzeul ASTRA, a spus că ideea acestei expoziţii, găzduită de un „muzeu de poveste”, a apărut în urmă cu doi ani, pornind de la două plăci de ceramică smălţuită, din 1666-1670, realizate la Vinţu de Jos şi aflate în colecţia Muzeului Palatului Principilor Transilvaniei din Alba Iulia. Acestea au fost realizate pentru a redecora Sala princiară de audienţă distrusă în urma atacurilor turcilor şi tătarilor.
„Sperăm că tot ceea ce noi am vrut să spunem va fi descoperit (de către public – n.r.). (…). O puteţi vedea până în ianuarie 2027. (…). Suntem într-un moment foarte important prin organizarea acestei expoziţii. Pentru prima dată, acest tip de patrimoniu a fost studiat şi poate fi expus. Veţi vedea în expoziţie doar o mică parte din piesele pe care colegii mei le-au identificat în muzee şi le-au fotografiat, le-au documentat – sper să avem până în toamnă şi un catalog al acestei expoziţii”, a afirmat Mirela Creţu.
Autoarea conceptului design expoziţional, prelucrare şi montare on site, Iulia Teodorescu, de la Muzeul ASTRA, a spus că a descoperit o ceramică deosebită prin formă, prin metoda de construcţie şi mai ales prin decorul extraordinar.
Prezentă la vernisaj, Claudia Urduzia, de la Muzeul Naţional Brukenthal, a menţionat că expoziţia aduce în atenţie exponate care au stat mult timp în depozit.
„Dacă aveţi curiozitatea să căutaţi despre habani, o să pară ceva foarte îndepărtat şi fără legătură cu noi. Numai că mereu se întâmplă aşa şi se aliniază lucrurile şi apar nişte coincidenţe absolut interesante. Exact în ziua în care piesele acestea de la Brukenthal au venit spre Palatul Principilor din Alba Iulia pentru a pregăti această expoziţie, în Muzeul de Istorie de la Sibiu se afla la ghidaj un grup care erau moştenitorii acestei habani din Transilvania. Acum ei locuiesc în America şi Canada”, a spus Claudia Urduzia, care a adăugat că aceştia au fost „absoluţi încântaţi” să afle că o să fie organizată o astfel de expoziţie dedicată ceramicii habane.
Printre vorbitori s-a aflat şi etnolog Ligia Fulga, care a militat pentru o mai bună cunoaştere a ceramicii habane şi a comunităţii care a creat-o.
„Suntem prea puţini care cunoaştem despre habani şi ceramica habană. (…). Fenomenul haban ne arată excelenţă în arta ceramicii. Nu există ceva mai special, mai competitiv decât această ceramică. De ce această ceramică? Pentru că 300 de ani, ea a dăinuit această ceramică şi ea a dăinuit pentru că comunitatea de habani păstra secretul tehnologic. Nu s-a ştiut şi nici astăzi specialiştii nu sunt clarificaţi cum anume elemente decorative sunt aşezate pe suprafaţa vaselor de ceramică”, a spus Ligia Fulga.
O comunitate cu tradiții și secrete păstrate secole la rând
Istoria habanilor îşi are originea în mişcarea anabaptistă apărută în 1525 la Zurich, în contextual Reformei protestante. Fiind un grup distinct, organizat pe principiul comunităţii de bunuri, habanii s-au constituit între anii 1528-1533, sub influenţa lui Jakob Hutter.
Iniţial, erau cunoscuţi drept hutteriţi, termenul haban fiind atestat documentar din 1718.
Persecutaţi din motive religioase şi politice, habanii au migrat din Elveţia şi Italia spre Slovacia, Moravia şi Transilvania şi, ulterior, în Rusia şi America de Nord. În prezent, comunităţi hutterite există în Canada şi Statele Unite ale Americii.
Secretul unei ceramici fără egal
La Vinţu de Jos, lângă Alba Iulia, habanii s-au stabilit în secolul al XVII-lea.
Educator muzeal la Muzeul Palatul Principilor Transilvaniei, Simona Bogdan, a explicat că principele Gabriel Bethlen (1613-1629) a încercat să îi aducă pe habani în Transilvania, iniţial aceştia refuzând, dar deznodământul Războiului de 30 de ani i-a forţat accepte, în 1621, invitaţia acestuia.
„Principele le oferă libertate religioasă, pământuri, scutiri de taxe. În schimb, ei erau obligaţi să plătească zeciuiala în vin şi cereale, să îi vândă principelui produsele la jumătate de preţ şi să presteze muncă pentru acesta ori de câte ori era nevoie. (…) Succesorii lui Gabriel Bethlen au continuat politica de protecţie a habanilor. (…) În 1653, Gheorghe Rakoczi al II-lea include drepturile habanilor în constituţiile aprobate ale Transilvaniei. (…) Cucerirea Transilvaniei de către monarhia habsburgică duce la intensificarea recatolicizării habanilor, care sunt siliţi astfel să plece din Transilvania”, a spus Simona Bogdan.
Ei au ales, astfel, calea pribegiei, refuzând să renunţe la confesiunea lor, majoritatea părăsind Vinţu de Jos în 1765.
La Vinţu de Jos, habanii au creat unul dintre cele mai importante centre de olărit din regiune.
Aici, bazându-se pe reţete şi tehnici secrete, rămase neştiute până în prezent, au realizat piese ceramice remarcabile, prin calitatea execuţiei, eleganţa formelor şi rafinamentul decorului.
Inspirată de marile centre europene de faianţă, ceramica habană a devenit în epocă un simbol al prestigiului şi al rafinamentului, fiind prezentă la curţile nobiliare din Europa Centrală şi de Est.
În atelierele de la Vinţu de Jos s-a realizat o ceramică fină, cu smalţ alb de cositor şi ornamentată cu elemente specifice Renaşterii italiene: raze, şiruri de benzi formate din linii verticale, motive fitomorfe, motive „în panglică”.
Decorul combina în desene asimetrice doar patru culori – verde, albastru, galben şi negru.
Uneori, pe piese apar anul de producţie şi iniţialele comanditarului.
Olarii lucrau în branşe, în ateliere comune, unde aveau la dispoziţie mijloacele de muncă şi materiile prime.
Procesul de producţie a vaselor habane a fost bine organizat, până în cea mai mica fază. Anumiţi olari se ocupau cu prepararea pastei, alţii cu prepararea smalţurilor de bază, cu modelarea, cu arderea sau cu decorarea produselor. Unii dintre ei erau specializaţi în confecţionarea vaselor, alţii lucrau doar sobe. Astfel organizaţi, capacitatea de producţie a atelierelor era însemnată, după cum a arătat cercetătoarea clujeană Magdalena Bunta, care s-a ocupat de ceramica habană.
Prin obiectele expuse, documentele istorice şi perspectiva interdisciplinară propusă, expoziţia „Artă şi mister. Ceramica habană şi principii Transilvaniei” oferă o incursiune captivantă în istoria unei comunităţi care a transformat meşteşugul în artă şi a lăsat o moştenire culturală de valoare excepţională pentru Transilvania şi Europa.
