1 Decembrie este Ziua Națională a României. În acest an, se împlinesc 105 ani de la Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România.
Parlamentul României a hotărât, prin Legea nr. 10 din 31 iulie 1990, proclamarea zilei de 1 Decembrie ca Zi Națională a României. Legea a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 95 din 1 august 1990, potrivit https://www.cdep.ro/.
Începând din 1866 și până la 30 decembrie 1947, când regele Mihai I (1927-1930; 1940-1947), ultimul suveran al României, a abdicat, Ziua Națională a României era sărbătorită, cu mult fast, la 10 Mai. 1866 a fost anul în care principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen depunea jurământul de credință în fața Adunării Constituante, a Locotenenței Domnești și a Guvernului, fiind proclamat Domnitor al României, sub numele de Carol I (1866-1881). În 10 Mai 1877, Senatul proclama Independența statului român, domnitorul Carol I semnând proclamația „Independența absolută a României”. Parlamentul a proclamat România regat, la 14/26 martie 1881, domnitorul Carol primind pentru sine și pentru urmașii săi titlul de rege al României. La 10/22 mai 1881, când se împlineau 15 ani de la urcarea pe tronul țării, au fost organizate festivități prilejuite de proclamarea Regatului și încoronarea domnitorului Carol I ca rege al României (1881-1914).
Ziua abdicării regelui Mihai I a marcat începutul dictaturii comuniste în România, care a fost proclamată republică populară. Între 1948 și 23 august 1989, ziua de 23 august a fost sărbătorită drept Zi Națională a României. La 23 august 1944, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, România ieșea din alianța cu Puterile Axei (Germania, Italia și Japonia), declara încetarea unilaterală a războiului împotriva Aliaților (Franța, Imperiul Rus, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii) și declara război Germaniei naziste și Ungariei horthyste.
Primul 1 Decembrie ca Zi Națională a României a fost marcat la Alba Iulia, la 1 decembrie 1990. De atunci, în fiecare an, atât în București cât și în majoritatea orașelor din întreaga țară, au loc parade militare și sunt organizate numeroase ceremonii ce cuprind depuneri de coroane, dar și alte manifestări.
În toamna anului 1918, înfrângerea Puterilor Centrale și prăbușirea Austro-Ungariei, a amplificat mișcarea națională a românilor din Transilvania. Comitetul Executiv al Partidului Național Român, întrunit la Oradea, la 29 septembrie/12 octombrie 1918, a adoptat, în unanimitate, o declarație redactată de Vasile Goldiș privind hotărârea națiunii române din Transilvania de a se așeza „printre națiunile libere” (în baza dreptului național ca fiecare națiune să dispună liber de soarta sa), se arată în lucrarea „Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, 2003). Se sublinia, astfel, necesitatea convocării unei adunări naționale, care să delege organele abilitate „să trateze și să hotărască în treburi care se referă la situația politică a națiunii române”. Totodată, se cerea „afirmarea și valorificarea drepturilor ei, nestrămutate și inalienabile, la deplina viață națională”. Documentul a fost citit de Alexandru Vaida-Voievod în Parlamentul de la Budapesta, în ședința din 5/18 octombrie 1918. Declarația de la Oradea, care afirma dreptul națiunii române la autodeterminare, precum și ideea convocării adunării naționale, a reprezentat un act cu o semnificație istorică deosebită privind procesul de unificare națională.
A urmat constituirea Consiliului Național Român Central la Budapesta (17/30 oct.), apoi cu sediul la Arad (din 21 oct./3 nov.), ca unicul for de conducere al românilor transilvăneni, format din șase reprezentanți ai Partidului Național Român (Vasile Goldiș, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Ștefan Cicio-Pop, Alexandru Vaida-Voevod și Aurel Vlad) și șase social-democrați (Tiron Albani, Ioan Flueraș, Enea Grapini, Iosif Jumanca, Iosif Renoiu și Baziliu Surdu), notează sursa de mai sus. Consiliul Național Român Central și-a înființat Consiliul Militar, care avea în subordine consiliile militare și gărzile militare, care erau formate din ofițeri și soldați întorși de pe front, cărora li s-au alăturat și alți tineri capabili să poarte arme, din diferite pături sociale. Prin grija Sfatului Ostașilor Români din Viena, organizat de sublocotenentul în rezervă Iuliu Maniu, românii din fosta armată imperială erau îndreptați spre țară. Organizarea mișcării naționale se realiza pe mai multe planuri. Sub egida Consiliului Național, toată populația românească s-a constituit în „Sfaturi naționale” județene, cu „Gărzi naționale” în fiecare comună, potrivit amplei lucrări „Istoria românilor” (vol. VII, tom II, Editura Enciclopedică, 2003).
La 9/22 noiembrie 1918, atunci când România reintra în luptă alături de Antantă, Consiliul Național Român Central se întrunea hotărând efectuarea unor demersuri energice pentru recunoașterea imediată a dreptului națiunii române. A adoptat o Notă Ultimativă prin care cerea guvernului maghiar să îi fie predată „puterea de guvernare asupra teritoriilor locuite de români în Ardeal și Țara Ungurească”. Între 13 și 15 noiembrie au avut loc, la Arad, tratative între delegația Consiliului Național Român Central și cea a Consiliului Național Maghiar și guvernul de la Budapesta. Partea maghiară și-a menținut aceeași poziție, respectiv ca Transilvania să rămână în continuare în cadrul Ungariei, sub forma unui guvernământ românesc autonom, reprezentat în guvernul maghiar. În aceste condiții, tratativele au eșuat, notează aceeași lucrare. Venit de la Viena, Iuliu Maniu a intervenit în dezbatere, precizând: „Noi nu vrem să devenim din asupriți asupritori, dar nici nu putem admite o știrbire a teritoriului românesc.”
În zilele tratativelor de la Arad, s-a insistat asupra necesității convocării adunării naționale, fiind stabilite legături cu forurile politice de la Iași, unde se refugiase guvernul român și familia regală. La Iași au sosit din partea lui Al. Vaida-Voevod și T. Mihali, locotenentul Popovici și avocatul Boeriu, care s-au întâlnit cu diferiți factori politici și au expus situația din Transilvania din perspectiva căilor și mijloacelor celor mai potrivite pentru începerea imediată a realizării unirii. Brătianu într-o scrisoare adresată Consiliului Național Român Central, insista asupra necesității unei adunări populare, pentru proclamarea unirii fără condiții, în jurul Tronului. George Crișan și Toader Roxin au fost trimiși de către Consiliul Național Român Central la Iași. În drumul lor s-au oprit la Lugoj, unde i-au încredințat lui Valeriu Braniște misiunea de a discuta cu generalul Franchet d’Esperey, modalitățile de reîntoarcere în Transilvania a unităților militare românești aflate încă în fostele garnizoane austriece. Delegații au trecut Carpații, fiind primiți cu bucurie la Craiova, București, Iași și Cernăuți, de unde, împreună cu Pan. Halippa, au venit la Alba Iulia.
În paralel, încă din primele zile ale activității sale, Consiliul Național Român Central s-a concentrat asupra pregătirii adunării, care urma să confirme, pe cale plebiscitară, voința românilor din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș. A fost întocmit regulamentul pentru alegerea deputaților, iar la 5/18 noiembrie, Marele Sfat Național a lansat manifestul „Către popoarele lumii”, tipărit în română, franceză și engleză, în care se dezvăluia refuzul guvernului de la Budapesta de a recunoaște poporului român dreptul la autodeterminare și aducea la cunoștința opiniei publice internaționale poziția românilor.
La 7/20 noiembrie, Marele Sfat Național lansa Convocarea Adunării Naționale de la Alba Iulia, pentru data de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, care începea cu cuvintele „Istoria ne cheamă la fapte”: „În numele dreptății eterne și al principiului liberei dispozițiuni a națiunilor (…), națiunea română din Ungaria și Transilvania are să-și spună cuvântul său hotărâtor asupra sorții sale și acest cuvânt va fi respectat de lumea întreagă”, se arată în lucrarea „Istoria românilor” (vol. VII, tom II, Editura Enciclopedică, 2003).
Astfel, la data hotărâtă, se aflau în Sala Unirii (fost cazinou militar) din Alba Iulia, pe lângă cei 1.228 de delegați (deputați), aleși în circumscripțiile electorale cât și ai tuturor instituțiilor și organizațiilor politice, culturale, profesionale, de învățământ, religioase, militare, de femei, de sindicat ș.a., și „peste 100.000 de țărani, muncitori și orășeni veniți din toate părțile unde se vorbea românește, de la Iza maramureșeană până la Dunărea bănățeană, din țara Bârsei până la Crișuri” potrivit lucrării „Scurtă istorie a românilor” (Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, 1977).
Președintele Consiliului Național Român Central, Ștefan Cicio-Pop, a rostit cuvântul de deschidere, subliniind importanța istorică a momentului și misiunea adunării. A fost alcătuit biroul Adunării, iar președintele acestuia, Gheorghe Pop de Băsești, a ținut o cuvântare în care îi chema pe cei prezenți să clădească „temeliile fericirii noastre naționale”. Discursul solemn a fost rostit de Vasile Goldiș, care a făcut o retrospectivă istorică asupra trecutului neamului românesc și a prezentat rezoluția redactată de Consiliul Național Român Central. În finalul discursului său, Vasile Goldiș a dat citire textului Rezoluției Marii Adunări Naționale, care la punctul I prevedea: „Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, decretează unirea acestor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea Națională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureș, Tisa și Dunăre”. La punctul al II-lea, se rezerva teritoriilor menționate autonomia provizorie până la întrunirea Constituantei, aleasă în baza votului universal. Punctul al III-lea proclama „ca principii fundamentale la alcătuirea noului stat român”: „deplina libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare”, deplina libertate confesională, regim democratic bazat pe vot universal, libertatea presei, de asociere și de întrunire, reforma agrară radicală, o legislație modernă pentru muncitorime.
Iuliu Maniu a pledat, în discursul său, ca Adunarea Națională să primească proiectul de rezoluție, „pentru a întemeia pentru vecie România unită și mare și a înstăpâni pentru totdeauna o adevărată democrație și deplină dreptate socială”. La rândul său, Josif Jumanca a exprimat, de asemenea, adeziunea social-democraților români la unire, „pentru că noi, muncitorii, ne simțim una cu întreg neamul”. În cuvântarea sa, episcopul Ioan I. Papp al Aradului a subliniat asemănarea acestei zile cu ziua de 15 mai 1848, iar întreaga adunare, sub influența acestei amintiri, a intonat imnul național „Deșteaptă-te române!”.
Gheorghe Pop de Băsești a supus spre aprobare „Rezoluția de unire”, care a fost adoptată în unanimitate. Totodată, la propunerea lui Alexandru Vaida-Voevod, Adunarea a aprobat componența Marelui Sfat Național, organism cu caracter legislativ, format din reprezentanți ai diferitelor profesii și categorii sociale. Votată într-o atmosferă de entuziasm, Rezoluția a devenit, astfel, documentul istoric prin care se înfăptuia visul de veacuri al poporului român: România Mare. Cei peste 100.000 de participanți la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, adunați pe Câmpul lui Horea, au aprobat cu aclamații entuziaste hotărârea de unire necondiționată și pentru totdeauna a Transilvaniei cu România, notează „Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, 2003).
A doua zi s-a întrunit Marele Sfat Național, care l-a desemnat ca președinte pe Gheorghe Pop de Băsești și ca vicepreședinți pe episcopii Miron Cristea și Iuliu Hossu, Teodor Mihali și Andrei Bârseanu, după care a aprobat componența unui guvern provizoriu, numit Consiliul Dirigent, în frunte cu Iuliu Maniu, cuprinzând 15 membri: Iuliu Maniu (Interne), Vasile Goldiș (Culte și Instrucțiune Publică), Alexandru Vaida-Voevod (Externe și Presă), Ștefan Cicio-Pop (Război și Siguranță Publică), Aurel Vlad (Finanțe), Aurel Lazăr (Justiție), Victor Bontescu (Agricultură și Comerț), Romul Boilă (Comunicații), Ion Flueraș (Sănătate și Ocrotiri Sociale), Iosif Jumanca (Industrie), Emil Hațieganu (Codificare), Vasile Lucaciu (fără portofoliu, cu misiuni în străinătate), Ioan Suciu (organizarea și pregătirea siguranței), Octavian Goga (fără portofoliu), Valeriu Braniște (fără portofoliu).
Trebuie amintit faptul că în ziua în care Adunarea Națională de la Alba Iulia adopta istorica hotărâre, regele Ferdinand și regina Maria, însoțiți de reprezentanți ai cercurilor politice conducătoare, intrau în București, după doi ani de refugiu la Iași. Populația orașului a făcut o primire entuziastă armatei române și trupelor aliate. La paradă și la solemnitățile ce au urmat, a fost prezentă și delegația Congresului General al Bucovinei, sosită pentru a înmâna regelui Ferdinand Actul Unirii de la 15/28 noiembrie 1918. În aceste împrejurări, Bucureștiul redevenea capitala României întregite. („Istoria românilor”, vol. VII, tom II, Editura Enciclopedică, 2003)
Prin Decretul-lege nr. 3631 din 11/24 decembrie, publicat în „Monitorul Oficial” nr. 212 din 13/26 decembrie, se consfințea pe plan intern unirea: „Ținuturile cuprinse în hotărârea Adunării Naționale de la Alba Iulia de la 18 noiembrie/1 decembrie 1918 sunt și rămân de-a pururi unite cu Regatul României”, conform volumului amintit mai sus. A fost dat și un decret de organizare provizorie a Transilvaniei cu menținerea celor două organisme, Marele Sfat Național și Consiliul Dirigent (până la 20 aprilie 1920). La 17/30 decembrie au fost numiți ca miniștri de stat în guvernul condus de I.I.C. Brătianu, Al, Vaida-Voevod, V. Goldiș și Șt. Cicio-Pop.
Regele Ferdinand și regina Maria au întreprins, în mai 1919, un lung turneu în Transilvania, bucurându-se de o primire călduroasă, adesea entuziastă. Au făcut opriri la Brașov, Făgăraș, Sibiu, Blaj, Alba Iulia, Brad, Țebea, Câmpeni, Turda, Cluj, Bistrița, Careii Mari, Baia Mare, Oradea. Au fost însoțiți de Iuliu Maniu, președintele Consiliului Dirigent și de alte oficialități.
În orașul Marii Unirii, la 15 octombrie 1922, avea loc, la Catedrala Reîntregirii, ceremonia încoronării regelui Ferdinand I și a reginei Maria, ca suverani ai României. Însemnele Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei au fost adăugate coroanei regale de oțel a regelui Carol I, ce amintea de Plevna, fapt ce a simbolizat actul unirii tuturor provinciilor istorice românești sub sceptrul aceluiași monarh. În Proclamația către țară, regele Ferdinand afirma, între altele: „mă închin cu evlavie memoriei celor care, în toate vremurile și de pretutindeni, prin credința lor, prin munca și prin jertfele lor, au asigurat unitatea națională; și salut cu dragoste pe cei care au proclamat-o într-un glas și o simțire, de la Tisa până la Nistru și până la Mare”. („Istoria Românilor în timpul celor patru regi (1866-1947) Ferdinand I”, Ioan Scurtu, vol. II, Editura Enciclopedică, 2004).
