Cercul Militar Alba Iulia a organizat, miercuri, la căminul militar, un eveniment deosebit, închinat femeii și cuvântului. Într-o ambianță plăcută, a fost prezentat volumul „Calendar de Amurg (75)”, apărut de mărțișor anul acesta, la editura Ecou Transilvan, din Cluj Napoca, și semnat de scriitoarea și poeta Veronica Oșorheian.
Autoarea s-a născut la 7 martie 1949, în localitatea Leșu, județul Bistrița-Năsăud, și, în perioada 1987-2002, a activat ca personal civil (dactilografă și secretară-dactilografă) în cadrul Brigăzii 5 Vânători de Munte Alba Iulia, de unde s-a și pensionat. A debutat literar în urmă cu 25 de ani (1999), cu volumul de poezii „Dor de copilărie”, lansat și atunci la Cercul Militar Alba Iulia.
În această perioadă, Veronica Oșorheian a dăruit publicului peste 20 de volume de proză și poezie, dar și nenumărate studii, comunicări, prezențe în volume omagiale, dicționare și publicații literare. Impresionează specialiștii prin calitățile sale de etnograf, folclorist sau sociolog, iar paginile din cărțile publicate sunt debordante prin talentul unic și devoțiunea evocării.
„Calendar de amurg (75) este un volum de bilanț, în care autoarea face, mai întâi, o prezentare a primelor emoții avute la vârsta de 50 de ani, în 1999, atunci când a debutat literar. Vorbește despre emoția unică pe care o are fiecare autor de carte atunci când își vede numele tipărit pe coperta propriei creații. De asemenea, cartea ne oferă câteva poezii inedite, însoțite de alte câteva creații literare apropiate de sufletul domniei sale, publicate în alte volume, dar asupra cărora a simțit nevoia să le mai adauge slove. Poeziile sunt însoțite de 21 de desene grafice, realizate impresionant de pictorul Andrei Medinski, originar din același leagăn al copilăriei, Leșu, și stabilit în Timișoara, de foarte mulți ani”, spune dr. Petruța Pop, de la Cercul Militar Alba Iulia.
„Uitându-mă în urmă – cum anii mi s-au dus –,
Ca fluturii văratici plecați să se cunune,
Îmi pare că ceva aș mai avea de spus,
Despre destinul darnic avut, și eu, prin lume.
Nu-i cine știe ce, dar las și eu o urmă,
Cum lasă rândunica în zborul ei grăbit,
Când își clădește cuibul și aerul îl curmă
În două părți egale – apus și răsărit.”
