Prezență cotidiană devenită deseori neobservată locuitorilor din Alba Iulia, cetatea Alba Carolina poartă în sine o întreagă istorie mergând până la începutul secolului al 18-lea, când imperiul Habsburgilor începe să-și croiască drum spre Răsărit. Astăzi, mesageruldealba.ro vă prezintă povestea Albei Carolina așa cum înscrisă pe site-ul municipalității albaiuliene, insistând în special asupra unor date tehnice.
Edificată la începutul secolului al XVIII-lea (1715-1738), din inițiativa și cu aportul autorităților habsburgice, cetatea bastionară de la Alba Iulia a devenit cea mai puternică fortificație, în cadrul unui sistem complex de apărare împotriva turcilor și de consolidare a stăpânirii asupra teritoriilor cucerite, potrivit www.apulum.ro.
Amplasată pe locul unor fortificații mai vechi (castrul roman al Legiunii a XIII-a Gemina și cetatea medievală în plan rectangular), noua fortificație se va distinge prin amploarea și complexitatea lucrărilor de apărare, la care se adaugă bogăția și originalitatea decorului plastic.
Realizată pe baza unui proiect întocmit de arhitectul italian Giovanni Morando Visconti, conform celor mai noi principii europene de construcție a fortificațiilor – sistemul Vauban –, cetatea de la Alba Iulia adoptă forma unui heptagon neregulat, elementele de apărare fiind dispuse succesiv și în trepte descrescătoare, de la interior spre exterior. Ansamblul fortificat include o incintă apărată de trei rânduri de ziduri, prevăzute cu bastioane și raveline, delimitate de șanțuri largi și adânci, porți de acces și cazărmi pentru adăpostul trupelor.
Volumul de lucrări s-a dovedit a fi impresionant de mare, cuprinzând amenajarea unei terase, demolarea orașului și a cetății medievale, noua fortificație extinzându-se pe o suprafață ce depășește cu puțin 70 ha, lungimea tuturor zidurilor însumând peste 12 km.
Cetatea a fost înzestrată cu un sistem propriu de canalizare, o moară amenajată în bastionul Capistrano, fântâni adânci pentru aprovizionarea cu apă, două pulberării, depozite de alimente, furaje și materiale, ateliere de reparații, servicii și alte amenajări pentru necesarul unui efectiv de aproximativ 10.000 de soldați, în timp de război.
Edificarea cetății bastionare de la Alba Iulia a necesitat eforturi uriașe, umane și materiale la care și-au adus contribuția în afară de autorități și specialiști, peste 20.000 de țărani români. Cetatea a fost un șantier permanent deschis, elementele vastului complex militar realizându-se în etape, fără a se reuși vreodată definitivarea lor. Cu toate acestea cheltuielile pentru edificarea cetății s-au ridicat la aproximativ două milioane de guldeni.
Depășită de noile realități istorice, inclusiv de tacticile și strategiile caracteristice războaielor moderne, cetatea de la Alba Iulia nu a reușit să-și îndeplinească rolul de „bastion” al luptei antiotomane, singurele evenimente notabile care pot fi legate de trecutul său fiind răscoala lui Horea (1784-1785) și revoluția din Transilvania (1848-1849), notează sursa citată.
Porțile Cetății
Poarta întâi a cetății
Situată la extremitatea estică a ansamblului, poarta este clădită în forma unui arc de triumf prevăzut cu trei deschideri. Deasupra arhitravei, încadrând stema Casei de Austria, se află statuile lui Venus și Marte flancate, iar la extremități se găsesc două bombarde în poziție de tragere. Fațadele sunt decorate cu reliefuri inspirate de mitologia antică: Eneea salvându-și tatăl, pe Anchise, din flăcările Troiei, și lupta lui Hercule cu Anteu la exterior, Perseu cu capul Meduzei și Hercule în lupta cu leul din Nemeea, la interior.
Poarta a doua a cetății
Se constituie din doi stâlpi laterali pătrați, decorați în partea superioară cu ghirlande de flori și frunze, încastrați în zidul de cărămidă de pe pe traseul ce tăia berna de pământ din fața șanțului fortului principal; deasupra lor se află câte o ghiulea surprinsă în momentul exploziei. Această poartă are și doi stâlpi interiori, decorați cu doi atlași, unul tânăr imberb, iar celălalt în vârstă cu o barbă bogată. Ambii sunt încovoiați sub greutatea ce o susțin, redarea lor fiind puternică, monumentală, volumele sunt convingătoare, mantia acoperind doar coapsele, lăsând privirii trupurile puternice. Partea superioară păstrează decorul stâlpilor laterali. Deasupra stâlpilor interiori tronează doi lei.
Poarta a treia a cetății
Monumentală, poarta principală de intrare în fort reprezintă cel mai important ansamblu sculptural al cetății. Edificiul prismatic poartă un bogat decor figurativ, antropomorf, zoomorf și vegetal alcătuit din scene de luptă, arme, steaguri, trofee, blazoane, mascheroni și care îmbracă antablamente și câmpuri, subliniind prin relieful plat al redărilor, volumul trupurilor tensionate ale Atlanților. Cele patru panouri principale înfățișând: Investirea lui Eugeniu de Savoia comandant al oștirii, Zeița Victoria predă lui Eugeniu de Savoia macheta cetății, la exterior, Șarja cavaleriei creștine și Atacul infanteriei imperiale asupra artilerie otomane, la interior, sunt inspirate de ambianța politico-militară a epocii în care s-a construit cetatea. Spre est, poarta este încoronată de statuia ecvestră a împăratului Carol al VI-lea, în soclul căruia este amenajată celula în care a fost închis Horea, conducătorul răscoalei din 1784. Fațada interioară este încoronată de statuile simbolice Abundența, Înțelepciunea, Cumpătarea și Forța.
Poarta a patra a cetății
Situată pe latura de vest, poarta a patra dispune de decor numai pe fațada interioară. Sursa de inspirație este, de asemenea, mitologică și militară reunind Atlanți, arme, trofee, stindarde, o imagine a Furiei, elementele comune decorului plastic a întregii fortificații.
Poarta a cincea a cetății
Poarta a cincea nu este ornamentată, are un aspect cazon și se prezintă ca un tunel semicircular practicat în zidul din cărămidă al fortificației. Este plasată în apropierea porții a patra de care se leagă printr-un pod din lemn și o scurtă alee pietonală.
Poarta a șasea a cetății
Poarta a șasea a cetății este constituită din doi stâlpi laterali din piatră, decorați în partea superioară cu câte o ghiulea surprinsă în momentul exploziei, de care este prinsă poarta din fier forjat realizată în două canaturi și creează accesul în cetate dinspre vest. Legătura cu poarta a cincea se realizează printr-un culoar spectaculos, destul de îngust, mărginit de zidurile din piatră ale cetății. În urma unei îndelungate perioade de restaurare, întreg ansamblul porților Cetății Alba Carolina a fost finalizat, acum fiind propus turiștilor un interesant itinerar al Porților Cetății, care străbate cetatea de la est (poarta I) la vest (poarta a VI-a).
În arhitectura cetății bastionare de la Alba Iulia se regăsesc, în mod evident principalele caracteristici ale fortificațiilor de „tip Vauban”, sistem elaborat de inginerul militar francez Sebastien Vauban Le Preste (1633-1707). Considerat un „geniu al cetăților”, Vauban a știut să sintetizeze toate cuceririle importante în domeniul fortificațiilor apărute până la el, îmbinând în modul cel mai fericit, ingeniozitatea și creațiile de ordin arhitectonic ale școlii bastionare italiene, cu precizia, proporțiile și elementele complementare ale sistemului bastionar din Țările de Jos și Germania.
Cel care a promovat generalizarea sistemului Vauban în Transilvania, la începutul secolului al XVIII-lea, a fost generalul Eugeniu de Savoia, deopotrivă susținător al proiectului de construcție a cetății de la Alba Iulia, document întocmit de arhitectul italian Giovanni Morando Visconti.
Cetatea de la Alba Iulia reprezintă cel mai strălucit exemplu al tipului Vauban din România, ea rezistând tuturor încercărilor timpului, rămânând cea mai mare cetate bastionară în picioare din România și una dintre cele mai mari din Europa de sud-est. Totodată, rămâne o capodoperă a sistemului de fortificații bastionare, lucrările executate fiind remarcabile, linia zidurilor, aliniamentele, bastioanele, muchiile, soclul, dar mai ales porțile dovedesc măiestia meșterilor care au lucrat aici.
Componentele de apărare
Bastioanele
Șapte bastioane mari, legate între ele de ziduri cu aceeași înălțime, formează în zona centrală „incinta de siguranță”, a cetății, cea mai importantă și cel mai bine protejată. Cunoscută sub denumirea de magistrală sau corpul principal al fortificației, această curtină a fost proiectată pentru a se adapta la neregularitățile terenului, în formă de stea cu șapte colțuri (heptagon), configurație întâlnită și la celelalte linii de apărare exterioară (raveline și contragardă). La data construcției (1736), bastioanele au primit denumiri speciale, legate de numele unor patroni laici sau religioși (începând de la Poarta a III-a spre stânga, în sensul mersului acelor de ceasornic): bastionul Eugeniu de Savoia, bastionul Steinville (ulterior Sf. Ștefan), bastionul Trinității, bastionul Sf. Mihail, bastionul Sf. Carlo Borromeo (Carol), bastionul Sfânta Elisabeta, bastionul Sf. Capistrano (ulterior bastionul Transilvaniei).
Construite din cărămidă și umplutură de pământ, bastioanele au aproximativ aceleași dimensiuni, lungimea laturilor fiind cuprinsă între 110-120 metri, iar înălțimea medie de 10-12 metri. Bastioanele au forme triunghiulare, cu vârfurile orientate spre exterior, legătura cu zidul curtinei care le unește făcându-se prin intermediul extremităților rotunjite ale laturilor (urechi) și a flancurilor arcuite spre interior (gât). Deasupra bastioanelor, pe fiecare dintre cele două flancuri, erau amplasate gurile de foc, bine apărate prin situarea lor în spatele parapetului. Urma apoi pământul bătătorit, o terasă pe care apărătorii puteau circula la adăpostul proiectilelor inamicului și care se găsea la 3 metri, sub creasta parapetului și în jur de 5 m de larg, oferind un spațiu suficient pentru deplasare trupelor și manevrarea pieselor de artilerie. Accesul de la pământul bătătorit la banchetele de artilerie sau banchetele de infanterie se realiza prin intermediul unui povârniș în pantă dulce. În unele cazuri, pentru amplasarea artileriei într-o poziție dominantă și a obține un punct de observație eficient, deasupra bastioanelor în zona centrală, se efectuau lucrări suplimentare, înălțându-se reduitele bastioanelor sau cavalierii. Rostul acestor construcții era îndeplinit în cazul bastioanelor Eugeniu de Savoia și al Sf. Ștefan de vechile bastioane ale cetății medievale, ridicate în timpul principelui Gabriel Bethlen. Vârfurile bastioanelor au fost împodobite cu statui amplasate pe platforme pentagonale de piatră, sub care se aflau, cu rol de consolă, grupuri sculpturale, figurative, blazoane și inscripții. Platforme asemănătoare se aflau și în flancurile bastioanelor, deasupra urechilor, însă ele erau destinate gheretei care adăpostea sentinela. Între bastioane, zidul de cărămidă al curtinei în lungime de 100 m, prezenta aceleași particularități întâlnite la construcția bastioanelor și anume înclinația de 80 grade, prin reducerea treptată a dimensiunilor de la bază spre vârf (2,50 m la 2 m), în vederea preluării împingerilor volumului mare de pământ. Mai mult, pereții înclinați au fost prevăzuți cu contraforți interiori care aveau același rol de ancorare a zidului exterior și de a stabiliza umplutura de pământ din spatele acestora.
Ravelinele
Ravelinele sau semilunele au forme și dimensiuni apropiate cu cele ale bastioanelor (90 m lungimea laturilor), de la care, cu o singură excepție (ravelinul Sfântul Francisc de Paula), au preluat și denumirile. Rolul lor principal este de a apăra lucrările din spate (incinta de siguranță), fiind amplasate în fața bastioanelor unde ocupă intervalul liber dintre ieșindurile acestora, alcătuind împreună cu contragarda categoria lucrărilor exterioare, desemnate a forma incintele de luptă. Pentru a conferi magistralei sau corpului fortificației un bun comandament asupra ravelinelor (poziție dominantă) și protecția apărătorilor, laturile acestora au o pantă înclinată spre interior, caracteristică întâlnită la toate elementele de fortificație. Pe două dintre raveline, „Sfântul Carol și Sfânta Elisabeta”, s-au construit reduituri (6 m înălțime) asemănătoare cu cele ale bastioanelor lucrări care permit apărătorilor să reziste chiar atunci când ravelinul este cucerit.
Cleștele
Spre deosebire de alte fortificații în sistem Vauban, cetatea de la Alba Iulia, nu are bastioanele prevăzute cu cazemate interioare, apărarea flancurilor realizându-se cu ajutorul cleștilor (tenailles), amplasate câte două în intervalul dintre bastioane. Cleștile, alături de raveline, reduitele ravelinelor și contragardă, fac parte din categoria lucrărilor exterioare destinate să protejeze magistrala sau corpul principal al fortificației (bastioanele și curtina care le unește). Cleștile se ridică în șanț, sub forma a două insule (mase de pământ și zidărie), înălțimea lor redusă (4 m) permițând artileriei situate pe platformele bastioanelor să tragă între ele. Distanța între clește (50 m) era stabilită în așa fel încât să permită caponierei să treacă printre ele.
Contragarda
După bastioane și raveline, contragarda este a treia și ultima linie de apărare a cetății, care adoptă forma unei curtine de zidărie și pământ. Traseul în zig-zag al contragardei urmărește ieșindurile și intrândurile bastioanelor, ravelinelor, având menirea de a le apăra, fiind amplasată de regulă în fața acestora. În părțile de sud-est și nord-est, începând de la bastionul Steinville și până în fața bastionului Sfânta Elisabeta, contragarda atinge dimensiuni impresionante (50-200 m lățime), terasele amenajate pe valul de pământ sau galeriile subterane, permițând amplasarea pieselor de artilerie și protecția garnizoanei. Pe toată lungimea acestui traseu, contragarda a primit denumirea de anvelopă (enveloppe) și a fost prevăzută cu un șanț mărginit de ziduri, parțial inundabil. În părțile de sud-vest și nord-vest, contragarda se îngustează până la 25 m lățime, alungindu-se pentru a uni ravelinele între ele sau a proteja bastioanele prin fața cărora trece. În această zonă șanțul nu mai are contraescarpa înzidită, iar în lipsa glacisului, escarpa ce sprijină valul de pământ al contragardei, atinge înălțimea de 6 m.
Șanțurile
Fiecare element de apărare – bastioane, raveline, clește, contragardă – care formează liniile de apărare, este precedat sau delimitat de un șanț ale cărui dimensiuni se deosebesc mai mult în lățime, decât prin adâncime, existând astfel posibilitatea comunicării între ele, deosebiri evidente ale nivelelor întâlnindu-se doar în zonele de sud – est și nord – est unde panta este mai accentuată. Șanțul principal sau șanțul mare din fața corpului fortificației are 25 m lărgime, cel al semilunelor 15 m, pentru ca în fața contragardei acesta să atingă 12 m.
Comunicațiile
Porțile cetății
Intrarea în cetate se face prin intermediul celor șase porți amplasate în număr egal, la est și la vest, câte una pe fiecare linie de apărare. Construite din blocuri de piatră cioplită, porțile se deosebesc prin amploarea dimensiunilor și complexitatea formelor, patru dintre ele având fațadele bogat ornamentate cu reliefuri și statui.
Rampele de acces
Amenajate în masa de pământ din spatele zidurilor, sub forma unor povârnișuri în pantă dulce, având o lățime de 2-4 m, mărginite de parapeți cu sau fără creneluri și cu intrările protejate de grilaje metalice, rampele permiteau accesul luptătorilor și deplasarea pieselor de artilerie pe platformele elementelor de fortificație: bastioane, raveline, clește și contragardă.
Poternele
Poternele adoptă forma unor galerii subterane boltite, în pantă accentuată, ce permitea comunicarea părților superioare ale corpului fortificației cu șanțul împrejmuitor. Intrarea în poternă se făcea la baza parapetului bastionului, de unde se cobora pe treptele de lemn sau piatră, ajungându-se la nivelul șanțului, în spatele urechilor bastionului. Ieșirile galeriilor erau blocate cu uși sau grilaje metalice prin care se puteau efectua trageri, la adăpostul unor nișe laterale. O altă poternă era amenajată în spațiul dintre bastioane, la mijlocul fiecărei curtine, cu intrarea la baza parapetului și ieșirea în zidul escarpei, la cinci metri deasupra șanțului. Rostul acestei galerii subterane orizontale era de a face legătura, prin intermediul unei scări mobile de lemn ce putea fi suspendată, cu pasajul caponierei.
Caponierele
Se prezintă sub forma unui pasaj larg de 3 metri sau a unei galerii acoperite care străbate transversal șanțul mare (șanțul corpului fortificației), realizându-se legătura dintre curtină și raveline. În acest mod, apărătorii cetății intrau în poterna ce străbătea parapetul curtinei, coborau scara mobilă pentru a ajunge în dreptul caponierei pe care o străbăteau la adăpost până la intrarea amenajată în contraescarpa ravelinului. De aici, prin alte ramificații de galerii amenajate în corpul ravelinului se ajungea deasupra acestuia sau în șanțul care îl delimita de contragardă. Cea de-a treia linie de fortificație – contragarda sau anvelopa – era străbătută la rândul ei de galerii boltite pentru circulație, încăperi pentru magazii sau adăposturi, cazemate pentru piesele de artilerie.
Sculptura
În arhitectura militară a secolului al XVIII-lea, cetatea de la Alba Iulia se înscrie ca o realizare cu totul aparte. Dacă volumul și amploarea lucrărilor de construcție a cetății au făcut să devină una dintre cele mai puternice fortificații din sud-estul Europei, bogăția și varietatea decorului plastic, o situează între unicatele genului. Niciunde în altă parte a Europei răsăritene nu se întâlnește o asociere atât de stranie între sobrietatea, masivitatea zidurilor de cărămidă și calitățile ornamentale ale pietrei.
Nimic mai nepotrivit pentru o fortificație cu rol defensiv care trebuia să-și dovedească rezistența în fața inamicului, de a avea o fragilitate a decorului sculptat în piatră, mai ales în condițiile în care acesta era amplasat îndeosebi la porțile de acces, considerate punctele cele mai vulnerabile, sau în vârfurile și flancurile elementelor de apărare ale unui complex de apărare (bastioane, raveline, contragardă). Dar tocmai această asociere nemaiîntâlnită dintre elementele de fortificație și decorul plastic, face din cetatea Alba Iulia un exemplu singular în arta militară de a construi.
Pentru glorificarea celor care au inițiat sau construit ansamblul fortificat de la Alba Iulia, echipe de pietrari conduse de sculptorii Johann Konig, Giuseppe Tencalla, Johann Vischer, au fost desemnate să împodobească principalele porți și componentele de bază ale incintei de apărare (bastioane, raveline, contragardă), cu reliefuri și statui inspirate din faptele legendare ale eroilor antici, personificări ale virtuților, arme de epocă, episoade din războaiele austro-turce, trofee de război etc. – motive tratate cu exuberanța caracteristică stilului baroc central european.
Încredințarea execuției decorului sculptural, destinat să împodobească cetatea Alba Iulia, unor echipe de sculptori și pietrari aduși din Austria, a influențat întregul program iconografic în alegerea tematicii și a tipului de reprezentare, modelele fiind creații ale șantierelor de construcții vieneze, răspândite pe o arie mai largă central și vest europeană. Figurile de Atlanți decorează fațadele palatelor Lichtenstein, Eugeniu de Savoia, Kinsky și Trautson; trofeele de război le întâlnim la Hotelul Invalizilor din Buda sau Arsenalul de Război din Berlin; statuia lui Carol al VI-lea, își găsește analogiile în reprezentarea marelui elector din Berlin, cea a regelui Spaniei sau a împăratului Austriei Iosif I, etc.
Cu toate acestea trăsăturile exagerate ale barocului austriac (aspirația spre monumental, atitudinile teatrale, grotescul sau chiar monstruosul) le întâlnim manifestate cu o oarecare reținere, exagerările fiind temperate de specificul local și destinația construcției – la cetatea Alba Iulia având de a face cu un baroc militar, cu o sculptură decorativă militară, pusă în slujba unei arhitecturi cu rol de apărare.
Pentru a reda imaginea forței, a puterii absolutiste și glorificarea împăratului Carol al VI-lea, a fost inclus în decorație tot ceea ce putea servi acestui scop, de la statuia ecvestră a suveranului în ipostaza de învingător al turcilor și prezența obsesivă, repetativă a însemnelor puterii statale (stema Austriei) sau imperiale (monograma lui Carol al VI-lea), la basoreliefurile cu scene de luptă, fapte ale eroilor antici și contemporani, arme și trofee de război.
