Tulburat de moartea tragică a Dianei, de uciderea ursului și mai ales de ura și neînțelegerile care s-au revărsat după aceea, biologul Sandu Stermin a scris pentru Presshub.ro un text în care și-a propus să ne ajute să înțelegem, într-un sens mai larg și pe termen lung, ce ni se întâmplă nouă, oamenilor, în raport cu sălbăticiunile pământului.
Alexandru Stermin este biolog și explorator, predă la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. A absolvit teologia, a studiat filosofia și psihologia. Este doctorand la Filosofie și autor al unor cărți devenite bestselleruri la Editura Humanitas: „Călătorie în jurul omului”, „Căzuți din junglă”, „Privirea urangutanului”.
Sandu nu este un militant ecologist, ci un cercetător care studiază în pădurile noastre ca și în junglele lumii comportamentul omului și al animalele: viul. El are convingerea, cu care își călăuzește munca, că nu este bine nici să pui omul deasupra naturii, și nici natura deasupra omului: omul și natura, ca să se cunoască și înțeleagă, trebuie să fie pe același plan.
Alexandru Stermin: Prima dată am „ucis” ursul și apoi am ucis-o pe Diana
… Prima diferență dintre noi, oamenii orașului și ei, locuitorii junglei cu jaguari: Ei caută să înțeleagă Natura ca să se apere de ea, noi căutăm să o înțelegem ca să o putem controla.
A doua importantă diferență dintre noi și oamenii junglei este aceea că noi suntem separați fundamental de lumea din jurul nostru, suntem excepționali. Așa am ajuns că credem că noi, cei aflați înafara lumii nu doar că o înțelegem dar o și putem controla. Avem știința care ne spune cum funcționează Natura și avem autoritățile și instituțiile care spun ca o pot controla și gestiona.
În tot acest context de credințe în care suntem stăpânii Naturii pe care o cunoaştem și o controlăm, vine peste noi o veste nenorocită de o destrămătoare tristețe. Diana, o fată de 19 ani care și-a găsit sfârșitul în mijlocul Naturii, față în față cu ursul, pe un traseu marcat, cu operatorul de la 112 la telefon.
„Când se lasă întunericul, toți intră în casă”
De câteva luni m-am întors dintr-un trib ascuns în pădurea amazoniană – tribul Kalapalo. Sunt pescari pașnici care rareori vânează, motiv pentru care nu prea intră în pădure, iar dacă o fac, se întâmplă excepțional și pericolul e mare, atâta vreme cât armele lor sunt rudimentare.
Când se lasă întunericul, toți intră în casă, în colibele lor enorme, ca niște șuri făcute din bârne de lemn arcuite și acoperite cu un soi de iarbă uscată.
Din prima zi m-au avertizat să bag de seamă și să nu merg în junglă. Se întâmplă mereu lucruri pe care eu nu-s capabil să le înțeleg și asta e extrem de periculos. În tribul vecin – Matipu, oamenii dorm, de câteva nopți cu câinii în colibă, căci după ce se lasă întunericul vine un jaguar și ucide tot ce mișcă.
Cu un an înainte am fost în alt trib din bazinul fluviului Paraguay, în rezervația Umutina, chiar dacă sunt pescari, au o relație mai apropiată cu jungla. Istoria de războinici, armele pe care le au și o întreagă cultură legată de pădure le sunt de ajutor în întâlnirea cu jungla. Întinderile acestea nesfârșite de arbori înalţi, mlaştini și liane sunt pline de pericole – jaguari, șerpi, pescari.
Când am aflat de începutul războiului din Ucraina locuiam în mijlocul celei mai mari mlaștini din lume, în Pantanal, cu pantaneiros, oamenii mlaștinii, care niciodată nu calcă pe uscat – adică pe grindurile din enorma mlaștină, căci acolo e o densitate de jaguari de cinci-șase ori mai mare decât în pădurea Amazoniană.
Noaptea intram în casele de lemn acoperite cu vegetație și dimineața găseam urmele jaguarului pe nisipul din curte. Cu mulți ani în urmă am fost și în jungla din India, unde oamenii trăiesc în sate împresurate de păduri cu tigri.
În mijlocul lor încerc să deslușesc felul în care de zeci de mii de ani, acești oameni își duc firul vieții lor prin densa pânză a existenței ce construiește jungla și lumea.
„Magia este știința junglei”
La fiecare pas făcut în junglă, ori cu fiecare meandră pe care o traversam pe râu, băștinașii căutau semne, semne pe care să le citească, să le interpreteze și după care să se orienteze.
Aceste semne erau, în general, evenimente, situații mai mult sau mai puțin excepționale, gesturi ale lumii care ieșeau din ciclicitatea sau așteptatul ei. Un sunet al unui animal rar, ori făcut într-o vreme sau moment al zilei neașteptat, o frunză care pica din arbore și prinsă de un curent în loc să cadă jos, traversează orizontul paralel cu solul de parcă ar sfida gravitația sau și mai spectaculos, o lună roșie, o cometă ori o eclipsă de soare.
Toate acestea, prin nepotrivirea lor în marile repetiții, trezesc atenția și cer o reacție, o reacție asemeni lor, una de excepție.
Evenimentele rup ritmul firesc al lucrurilor și, în raport cu ele, și noi ar trebui să facem asta. Dacă plecăm la pescuit și o frunză traversează orizontal poteca, ne întoarcem sau schimbăm locul în care am vrut să pescuim.
Chiar dacă par străine de noi, toate acestea sunt în fapt, situații pe care noi, modernii, le numim, cu un zâmbet în colțul gurii, superstiții. Țin de gândirea noastră magică, o gândire în spatele căreia nu pare să existe un motiv rațional.
Textul integral poate fi citit aici!
