Mircea Bulboacă, fondatorul și președintele grupului CON-A, avertizează, într-un interviu în exclusivitate pentru monitorulcj.ro, că adevăratul test pentru industria construcțiilor din România va începe după finalizarea investițiilor din PNRR. Antreprenorul vorbește despre riscurile majore pentru sector în următorii ani – de la scăderea finanțărilor publice și impredictibilitatea legislativă până la deficitul de forță de muncă – și despre necesitatea unor mecanisme alternative de finanțare pentru marile proiecte.
Mircea Bulboacă este o figură centrală în peisajul antreprenorial din România, fiind fondatorul și președintele grupului CON-A, una dintre cele mai mari și de succes companii de construcții cu capital integral românesc.
Sub conducerea sa, CON-A (fondată în 1990 la Sibiu) a devenit un punct de referință în industrie, realizând proiecte de infrastructură de anvergură (Cluj Arena, BT Arena, Drumul Expres Tureni, Stadionul Ion Oblemenco etc), fabrici pentru multinaționale și centre logistice complexe.
Mircea Bulboacă este invitat ca speaker la Conferința Regională PSC Transilvania by 4Construct – Transylvania Construction Summit 2026, care se desfășoară joi la Cluj-Napoca.
Anul 2026 se anunță complicat pentru sectorul construcțiilor. Care sunt, din perspectiva dumneavoastră, cele mai mari trei riscuri pentru industrie în următorii ani?
Mircea Bulboacă: Sectorul construcțiilor traversează o perioadă de transformare, iar în următorii ani văd trei riscuri majore.
În primul rând, incertitudinea legată de finanțarea investițiilor publice. O mare parte din proiectele aflate în derulare sunt susținute din fonduri europene, însă este foarte probabil ca, în viitorul exercițiu financiar, aceste resurse să fie mai limitate și direcționate într-o măsură mai mare către domenii precum apărarea. În acest context, România va trebui să găsească mecanisme alternative pentru a continua investițiile în infrastructură și dezvoltare.
În al doilea rând, impredictibilitatea legislativă și administrativă, care afectează planificarea proiectelor mari. Industria construcțiilor are nevoie de stabilitate, de reguli clare și de proceduri eficiente pentru ca investițiile să poată fi realizate într-un ritm constant.
Nu în ultimul rând, deficitul de forță de muncă calificată rămâne o provocare majoră pentru întregul sector. Chiar dacă în ultimii ani companiile au făcut eforturi importante pentru a atrage și forma personal, problema resurselor umane va continua să influențeze capacitatea industriei de a livra proiecte la scară mare.
Suntem la finalul unui ciclu de investiții masive prin Planul Național de Redresare și Reziliență. Ce se întâmplă cu industria construcțiilor din România în momentul în care acești bani dispar? Este pregătită industria construcțiilor pentru acest moment?
Planul Național de Redresare și Reziliență a generat, într-adevăr, un volum mare de investiții într-un interval relativ scurt de timp, ceea ce a avut un impact pozitiv asupra sectorului construcțiilor din România. Însă este clar că aceste finanțări sunt limitate în timp, iar provocarea reală începe în momentul în care acest ciclu investițional se va încheia. Sectorul construcțiilor din România are astăzi capacitatea tehnică, experiența și companiile necesare pentru a realiza proiecte mari și complexe. Problema nu este capacitatea constructorilor, ci asigurarea unui flux constant de investiții. Pentru a evita o frânare a dezvoltării, România trebuie să pregătească din timp mecanisme alternative de finanțare.
Parteneriatele public-private pot reprezenta una dintre soluțiile importante, mai ales pentru proiecte mari de infrastructură, sănătate sau energie. Pentru ca acest model să funcționeze, este însă esențial să existe o legislație clară și predictibilă și, foarte important, unul sau două proiecte implementate cu succes care să creeze încredere și precedent în piață.
Cred că miza pentru România în următorii ani este să reușească să facă tranziția de la un model bazat aproape exclusiv pe fonduri europene către un model mai diversificat de finanțare a investițiilor. Dezvoltarea infrastructurii și a economiei nu se poate opri, iar soluțiile există dacă există și voința de a le implementa.
Dacă ar trebui să identificați un singur lucru care ține în loc dezvoltarea marilor proiecte în România, ar fi lipsa banilor sau birocrația?
În multe situații nu lipsa banilor este problema principală, ci timpul în care reușim să transformăm o idee sau o finanțare într-un proiect efectiv construit. De foarte multe ori, marile investiții sunt întârziate de proceduri administrative complicate, de avize numeroase sau de procese de autorizare care pot dura ani. Dacă reușim să reducem birocrația și să creăm proceduri mai eficiente, ritmul dezvoltării infrastructurii ar putea crește semnificativ.
Cât costă, în realitate, birocrația statului român pentru marile companii de construcții?
Costul birocrației nu este doar unul direct, ci mai ales unul indirect. Întârzierile generate de proceduri administrative lungi înseamnă costuri suplimentare cu finanțarea, blocarea resurselor, dificultăți în planificarea echipelor și uneori chiar pierderea unor oportunități de investiții.
Într-un sector precum construcțiile, unde proiectele sunt complexe și se întind pe perioade lungi, predictibilitatea este esențială. Orice întârziere administrativă se reflectă în costuri mai mari pentru toți actorii implicați – companii, investitori și, în final, pentru economie.
Credeți că statul român tratează sectorul construcțiilor ca pe un partener strategic sau mai degrabă ca pe un furnizor pe care îl plătește târziu?
În ultimii ani s-au făcut pași importanți în direcția unei relații mai echilibrate între stat și industrie, mai ales în contextul marilor programe de investiții publice. Totuși, cred că mai este loc de îmbunătățiri în ceea ce privește predictibilitatea, stabilitatea legislativă și uneori ritmul plăților.
Sectorul construcțiilor are un rol strategic pentru dezvoltarea economiei – de la infrastructură la industrie, energie sau sănătate. Din acest motiv, cred că este important ca relația dintre stat și companii să fie una de parteneriat real, bazată pe responsabilitate, profesionalism și respectarea angajamentelor de ambele părți.
Noile măsuri fiscale discutate în ultimul an pun presiune pe multe industrii. Cum se resimte acest lucru în marjele de profit ale companiilor de construcții?
Construcțiile sunt, prin natura lor, o industrie cu marje relativ reduse, mai ales în zona proiectelor mari de infrastructură sau industriale. În acest context, orice creștere de taxe sau costuri se resimte rapid în profitabilitatea companiilor.
În același timp, multe proiecte sunt contractate pe termen lung, ceea ce face dificilă adaptarea rapidă la schimbări fiscale sau economice. De aceea, stabilitatea cadrului fiscal este foarte importantă pentru ca firmele să își poată planifica corect investițiile și resursele.
Cât de importantă este predictibilitatea fiscală pentru un antreprenor care planifică proiecte pe termen lung?
Este esențială. În construcții, proiectele mari pot dura trei, patru sau chiar cinci ani, iar deciziile de investiții sunt luate cu mult timp înainte.
Un antreprenor are nevoie de un cadru fiscal stabil pentru a putea face planuri pe termen lung, pentru a investi în echipamente, tehnologie sau în dezvoltarea echipelor. Schimbările frecvente sau imprevizibile creează incertitudine și pot descuraja investițiile.
Dacă ar exista o singură măsură fiscală care ar putea ajuta industria construcțiilor în următorii ani, care ar fi aceea?
Dacă ar fi să aleg o singură direcție, aș spune stabilitatea și predictibilitatea fiscală pe termen mediu sau lung. Pentru industrie este mult mai important să știe care sunt regulile jocului pentru următorii cinci sau zece ani decât să existe măsuri „minune” temporare, dar care se schimbă frecvent. Un cadru fiscal stabil ar permite companiilor să investească mai mult în tehnologie, în eficiență și în dezvoltarea capitalului uman, ceea ce ar crește competitivitatea întregului sector.
Orașe precum Cluj-Napoca se dezvoltă extrem de rapid. Credeți că modelul actual de dezvoltare urbană este sustenabil?
Cluj-Napoca este unul dintre cele mai dinamice orașe din România și este normal ca dezvoltarea economică să aducă și o presiune urbană mai mare. Cred însă că, pe termen lung, sustenabilitatea dezvoltării depinde foarte mult de planificare: infrastructură de transport, dezvoltarea zonei metropolitane, investiții în mobilitate și în servicii publice. Dacă aceste elemente evoluează în același ritm cu dezvoltarea economică, Clujul și orașele în general pot crește într-un mod echilibrat.
Cum vedeți rolul sectorului privat în modelarea viitoarelor zone metropolitane din România?
Sectorul privat are un rol foarte important, pentru că o mare parte din investițiile care modelează orașele – clădiri de birouri, zone industriale, dezvoltări rezidențiale sau logistice – sunt realizate de companii. În același timp, cred că succesul dezvoltării urbane depinde de colaborarea dintre autoritățile publice și investitori. Planificarea urbană, infrastructura și investițiile private trebuie să fie gândite împreună pentru a crea orașe funcționale și atractive pe termen lung.
Privind înapoi la evoluția CONA, care a fost cea mai dificilă decizie strategică pe care a trebuit să o luați ca antreprenor?
În evoluția unei companii de peste trei decenii există multe momente dificile, dar probabil cele mai importante decizii sunt cele legate de direcția pe termen lung.
Cea mai dificilă decizie a fost luată în criza financiară din 2008, în momentul când a trebuit să concediem o parte din angajați, din cauza lipsei lucrărilor. Aveam peste 300 de angajați pentru care nu aveam de lucru și pentru a concedia cât mai puțini, am luat decizia să investim din banii proprii, să facem propriile lucrări pentru a reține cât mai mulți, pentru a le da de lucru și am disponibilizat aproximativ 100 de angajați. Câteva luni mai târziu, am reușit să câștigăm alte proiecte noi și să depășim momentul critic și chiar să facem aproximativ 100 de noi angajări. A fost dificil că o parte din angajați au plecat, însă s-a dovedit că am luat o decizie bună să investim, pentru a păstra cea mai mare parte a echipei.
Pe termen lung investim constant în profesionalizare, în echipe și în capacitatea de a realiza proiecte din ce în ce mai complexe. Să ajungem până aici a însemnat investiții mari și uneori riscuri, dar pe termen lung aceasta a fost baza dezvoltării companiei.
Ce diferențiază o companie de construcții care rezistă de peste 30 de ani de una care dispare după câțiva ani?
Cred că sunt trei lucruri esențiale: seriozitatea, capacitatea de adaptare și investiția în oameni. Construcțiile sunt un domeniu în care reputația contează enorm. Proiectele sunt mari, responsabilitatea este mare, iar partenerii trebuie să aibă încredere că îți vei respecta angajamentele.
Care este cel mai important sfat pe care l-ați da unui antreprenor tânăr care vrea să intre astăzi în industria construcțiilor?
I-aș spune să aibă răbdare și să construiască pas cu pas. Construcțiile nu sunt un domeniu în care rezultatele apar peste noapte. Este nevoie în primul rând să câștigi experiență, încredere, să construiești echipe bune și să reușești să impui disciplină în execuție. În același timp, cred că noile generații pot aduce foarte multă valoare prin tehnologie, digitalizare și prin abordări noi în managementul proiectelor.
Este important să îți placă domeniul, să faci lucrurile cu pasiune și să stăpânești bine măcar un segment din activitatea de construcții. Cu alte cuvinte, să te plasezi bine pe nișa ta pentru a-ți oferi propriile servicii, în funcție de cerințele pieței. Și bineînțeles, sa construiești o echipă, căreia să îi explici bine obiectivul și valorile pe baza cărora vrei să construiești mai departe.
Dacă ați porni astăzi de la zero în construcții, ați mai construi același tip de companie?
Cu siguranță. Sunt de profesie inginer constructor și sunt de peste 45 de ani în domeniu. Dacă ar fi să o iau de la capăt, cu siguranță tot construcții aș face. Și cred că principiile pe care aș dezvolta compania ar fi aceleași: seriozitate, calitate și investiție în oameni.
