Scriitorul Camil Petrescu, autor al romanelor „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” (1930) și „Patul lui Procust” (1933), s-a născut la 9 aprilie 1894, la București.
A fost crescut de o doică din Obor, Maria, soție a subcomisarului de poliție Tudor Popescu. Tatăl său, Camil Petrescu, funcționar de poștă sau ofițer, se pare, din Brăila a murit imediat după nașterea sa, la doar 28 de ani. Mama sa, care l-a abandonat în spital, a murit și ea la scurtă vreme. În 1901, a fost înscris la Școala Nr. 8 din Gura Oborului. În 1906 a intrat ca bursier, cu sprijinul inspectorului de poliție Episcopescu, la Liceul „Sf. Sava”, după care s-a mutat în 1909, la Liceul „Gh. Lazăr”, absolvit în 1913. Aici a înființat un cenaclu literar – „Cercul nostru” – și tot aici a fost premiat, în 1912, la un concurs inițiat de revista „Flacăra”, notează lucrarea „Dicționarul general al literaturii române”, apărut sub egida Academiei Române (Editura Univers Enciclopedic, București, 2006).
La 30 aprilie 1913 a debutat în revista „Rampa”, condusă de N.D. Cocea, cu articolul „Teatrul Comedia”.
Între anii 1913-1916 a urmat cursurile Facultății de Litere și Filosofie a Universității din București, unde i-a avut profesori, printre alții, pe P.P. Negulescu, C. Rădulescu-Motru, I. Rădulescu-Pogoneanu. În 1914 a scris la „Facla”, sub pseudonimul Raul D., iar în 1915 a început să colaboreze la „Cronica” (ai cărei directori erau Tudor Arghezi și Gala Galaction), semnând cu pseudonimele R., Radical și K. Mill.
În paralel cu studiile universitare, a fost în 1915 și 1916 cadet al Şcolii de Ofițer din cadrul Regimentului „Mihai Viteazul”. Proaspăt sublocotenent, în august 1916, a fost concentrat și apoi mobilizat în Regimentul 22 Infanterie – Târgoviște. A participat la luptele de rezistență de pe Valea Prahovei împotriva armatelor germane, în timpul Primului Război Mondial (1916-1918). În urma unui bombardament și-a pierdut auzul la o ureche, infirmitate care îl va marca toată viața. Revenit pe front în 1917, a luat parte cu Regimentul 16 Infanterie – Suceava, la luptele din Moldova, la Cașin și Oituz. La 24 iulie 1917 a căzut prizonier și a fost internat în lagărul de la Sopron (Ungaria), în vreme ce, în comunicatul din 1 august al regimentului căruia îi aparținea, era declarat mort. Întors din prizonierat epuizat (10 aprilie 1918), lipsit de mijloace materiale, i-a apărut lui Eugen Lovinescu ca „un tânăr sublocotenent într-o uniformă decolorată de sfârșit de război, supt la față, de un blond spălăcit, luminat totuși de fixitatea fosforescentă a două mărgele albastre-verzui”, arată lucrarea amintită.
A fost angajat profesor suplinitor (1 ianuarie 1919), la Liceul „Gh. Lazăr” și, în martie, a trecut licența în filosofie, obținând calificativul „magna cum laude”. Doctoratul și l-a luat în 1937, cu același calificativ, în fața unei comisii prezidate de C. Rădulescu-Motru, cu teza „Modalitatea estetică a teatrului”.
În noul context dat de unirea de la 1918, Camil Petrescu a răspuns chemării unor intelectuali bănățeni. Astfel, a fost redactor-șef la „Banatul”, devenit „Banatul românesc” (1919-1921), a înființat și condus, pe rând, publicațiile „Limba română” (1920) și „Țara” (1920-1921), în care semnat atât cu numele său, cât și cu pseudonimele Grămătic, Millu&Cam, Cronicar, Radical ș.a. A abordat în rubrici intitulate „Exerciții de conversație”, „Prin sate bănățene” sau „Săptămâna politică”, domenii dintre cele mai diverse, de la lecții de scriere corectă a limbii române la cronici culturale și dramatice, de la note de călătorie la comentarii ale realităților politice din Vechiul Regat, acestea din urmă extinse până la proporțiile unui adevărat curs de istorie a României moderne (seria de articole „România de azi”). A candidat, în 1912, la alegerile parlamentare, ca independent, înscris pe listele din circumscripția Oravița. A obținut doar 118 voturi, clasându-se pe ultimul loc.
La 7 iunie 1919, i-a apărut, în „Sburătorul” lui Lovinescu, primele versuri din „Ciclul morții”, a cărui publicare va continua, de-a lungul mai multor numere, și în anul viitor.
Revenit la București, în 1922, după ce fusese primit în Societatea Scriitorilor Români la 1 noiembrie 1921, Camil Petrescu și-a început colaborarea la „Revista Vremii” (până în 1924). A editat și condus publicația „Săptămâna muncii intelectuale” (1924) și „Cetatea literară” (1925-1926), unde a publicat „Fals tratat pentru uzul autorilor dramatici”. A mai semnat articole în revistele „Mișcarea literară”, „Cuvântul liber”, „Viața literară”, „Sinteza”. A condus „Universul literar” (1927-1929) ale cărui numere au fost dedicate unor personalități precum Ion Heliade-Rădulescu, Vasile Alecsandri, Constantin Brâncuși, Nicolae Titulescu, Elvira Popescu.
Lirica sa este o căutare dramatică și iluzorie a absolutului: „Versuri” (1923); placheta „Transcedentalia” (1931); poemele „Ciclul morții” (1932), un adevărat jurnal liric de front.
A urmat un deceniu literar de activitate febrilă: a colaborat la nenumărate reviste și gazete – „Universul”, „Vremea”, „Omul liber”, „Reporter” ș.a.; a luat parte la repetițiile teatrelor din provincie și capitală unde i se montau piesele; a conferențiat despre Marcel Proust; a călătorit la Constantinopol; a mers la congrese internaționale, precum cel al scriitorilor dramatici din 1938, unde l-a cunoscut pe Bernard Shaw; mai ales, a scris și publicat operele literare și dramatice care l-au consacrat – piesa de teatru „Danton” (1931), romanele „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” (1930), „Patul lui Procust” (1933) și eseurile reunite sub titlul „Teze și antiteze” (1936).
Dramaturg, cronicar dramatic, regizor, teoretician (”Fals tratat pentru uzul autorilor dramatici”, 1926; „Modalitatea estetică a teatrului”, 1936), Camil Petrescu a fost unul dintre cei mai creativi oameni de teatru din perioada interbelică. Printre numeroasele piese de teatru pe care le-a scris se numără: „Jocul ielelor” (1918, scrisă în perioada războiului), „Act venețian” (1919), „Suflete tari” (1922, premiera în același an la Teatrul Național din București), „Mitică Popescu” (1925), „Mioara sau toată lume e sinceră la 20 de ani” (1926), „Iată femeia pe care o iubesc” (1943), „Profesor doctor Omu vindecă de dragoste” (1944), „Dona Diana” (1945), „Bălcescu” (1948), potrivit dicționarului „Membrii Academiei Române / 1866-2003” (Editura Enciclopedică, 2003).
Camil Petrescu a lăsat și studii de filosofie („Husserl. O introducere în filosofia fenomenologică”, 1938; „Doctrina substanței”), nuvele („Cei ce plătesc cu viața”, 1949; „Turnul de fildeș”, 1950), note de călătorie („Rapid-Constantinopol-Bioram. Simplu itinerar pentru uzul bucureștenilor”, 1933), eseuri („Eugen Lovinescu supt zodia seninătății imperturbabile”, 1933), scrieri pentru copii („Papuciada”) și literatură memorialistică (”Note zilnice”).
A fost membru în PEN-Clubul Român (1930) și în Sindicatul Ziariștilor Profesioniști din București (1934-1942). A devenit membru activ al Oficiului de Studii Legislative (6 iunie 1936) și a fost ales vicepreședinte al Societății Autorilor Dramatici Români (septembrie 1936). Între februarie și decembrie 1939 a fost director al Teatrului Național din București. Membru titular activ al Academiei Române, de la 1 noiembrie 1948.
I s-a acordat Premiul Național pentru literatură dramatică (27 mai 1939) și Premiul de Stat pentru piesa „Bălcescu” (1949).
În 1947 s-a căsătorit cu actrița Eugenia Marian, cu care a avut doi fii, Camil-Aurelian și Octavian-Eugeniu.
Scriitorul Camil Petrescu s-a stins din viață, la 13 mai 1957, la București.
