O căsuță tradițională românească, construită din chirpici, situată într-o curte plină de stupi din satul Bârlibaș, comuna Sânpetru de Câmpie, ascunde povestea tragică a unei familii cu patru copii, rămași orfani de mamă la o vârstă fragedă și privați trei ani de prezența tatălui, condamnat la trei ani de închisoare după ce a oferit o pâine unui disident al comunismului.
„Casa este foarte veche, probabil e construită de peste 100 de ani, aici a locuit bunicul meu, Zulca, pentru că în anii ocupației ungare i s-a schimbat numele din Vasile în Vazsul și de aici a rămas că noi suntem de-ai lui Zulca de la pădure. Moșu’, adică bunicul, pădurar fiind ca și tatăl lui, Grigore a lui Istrate, zis și Mengu, nu ne-a povestit niciodată nimic despre ce s-a întâmplat aici, a evitat poate să își aducă aminte de ororile prin care a trecut. Dar în momentele mai speciale, spre sfârșitul vieții, spunea că nu vrea gard la mormânt, că lui i-au ajuns gratiile închisorii. Bunicul meu a fost un om foarte calm, foarte liniștit, nu a ieșit cu nimic în evidență, doar că în perioada comunistă cei care nu împărtășeau anumite idei, chiar dacă nu se exprimau public, erau considerați antisistem. Bunicul, fiind pădurar, a ajutat pe toată lumea, inclusiv pe acei fugari sau dezertori care luptau împotriva sistemului. Așa se face că pentru o pâine pe care a dat-o unui disident a fost luat în 1953, într-o duminică dimineață, de Rusalii, urcat într-o mașină neagră și dus la Securitate”, a povestit Mihai Nașca, acum profesor în Sânpetru de Câmpie.
Bunicul său a stat 3 ani în închisorile comuniste pentru acea „mare crimă împotriva societății”, ca dușman al orânduirii sociale.
„Când eram copil am auzit de multe ori povestea tatălui meu, cum a rămas orfan de mamă la vârsta de 2 ani (în 1943) și cum tatăl lui, bunicul nostru, Zulca (Vasile) de la Bârlibaș, a fost închis la închisoare vreo trei ani (1952-1955). Povestea era oarecum mai puțin publică, am considerat că era un fapt rușinos și de aceea acest subiect nu s-a discutat niciodată liber în casă. Cuvântul închisoare a născut în mintea mea chiar un soi de rușine, știam că închisoarea este închisoare, oricare ar fi fost motivul. Târziu am aflat ca bunicul, omenos din fire, a făcut o mare crimă împotriva societății, oferind o pâine unui disident anticomunist din Pădurea Ciosurilor. Cozi de topor au fost mereu, trădători de neam care au făcut să se întâmple asemenea atrocități. Acum am aflat și cine e. Tot un pădurar din satul vecin, iscusit în a turna pe oricine. Moșul a fost preumblat de la Poarta Alba, Capu Midia, Baia Sprie, Oradea, Cluj, Jilava, având acasă 4 copii și soția decedată la doar 29 de ani. Trei ani de pușcărie… și totul pentru o pâine! În acest timp, copiii i-au fost împrăștiați la toate casele, au fost crescuți de mătuși”, a spus Mihai Nașca.
Arestarea lui Zulca a făcut ca parte dintre copii să fie „dați de suflet”, adică înfiați.
„De sărbătorile Crăciunului sau după un pahar de jinars, Ticu (tatăl său, fiul lui Zulca – nota red.) își aducea mereu aminte de cum a rămas practic orfan, a fost dat de suflet mătușii sale, Armalia, care, la scurt timp, l-a dat de sluga ‘pe un șurț de prune’, la Goronu, un om fără copii, dar cu pământ mult, pe care l-a slujit cu credință mulți ani, dormind doar în poiata vitelor”, a dezvăluit Mihai Nașca.
Profesorul a relatat că nu doar bunicul din partea tatălui a făcut închisoare politică, ci și cel din partea mamei, iar lor, ca și copii, le era foarte rușine.
„Noi, copii fiind, știind că am avut doi bunici la închisoare, era o pată pe normalitatea lucrurilor de atunci. Noi nu am știut de ce bunicul era la închisoare, deși știam că nu a furat și nu a omorât pe nimeni, însă nici acasă nu se vorbea despre asta. Bunicul nu a povestit niciodată, poate uneori când insistam foarte mult, poate suferea încă foarte tare. Așa că am încercat să aflu de ce bunicul meu a fost la închisoare, căutând documente. Așa am aflat că l-a ajutat cu o bucată de pâine pe acel om – alții ziceau că i-a dat acelui om o mierță de porumb sau de grâu – că avea copii mulți. Am intrat în posesia fișelor de penitenciar și acolo scria că bunicul era de condiție medie, ca și avere, și ar fi coalizat cu gărzile anticomuniste, iar de aici s-a declarat dușman al poporului. Când am pus mâna pe acele documente despre închisoare am știut că bunicul a fost un om bun – a fost mai important acest lucru decât să aflu pricina pentru care a fost închis. Când îmi analizez uneori înverșunarea cu care am încercat să îmi apăr neamul, îmi aduc aminte că am avut doi bunici condamnați la închisoare politică – Vasile Nașca și Ioan Pogăcian – ca fiind ‘dușmani ai poporului’. Da, îmi spun că din mine nu avea cum să iasă un alt caracter, iar toate istorisirile de mai sus mă fac să mă simt și mai mândru de ceea ce sunt”, afirmă Mihai Nașca.
Pentru a-i respecta dorința bătrânului Zulca, rudele l-au îngropat în livada de pe deal, acolo unde sub niște straturi de flori își dorm somnul de veci și bunica lui Mihai, un unchi și bunicii tatălui său.
„Aici vedem straturi de flori, dar de fapt sunt morminte. Înainte nu erau cimitire și fiecare își îngropa morții în curte, ai noștri sunt în livadă”, ne precizează interlocutorul.
Casa în curtea căreia sunt zeci de stupi de albine este făcută din chirpici sau vaioage, cum le spun sătenii, „străbunicile cărămizilor de astăzi”.
„În satul acesta totul se făcea prin clacă, chiar și casa aceasta. Totul se măsura cu ața, se făcea un schelet de lemn și se umplea cu vaioage. (…) Aici era o masă frumoasă, era o poiată, o șură, iar după Revoluție aici au fost aduși zeci de stupi cu albine, de aceea i se spune casa cu stupi. În casă au stat bunicii și părinții bunicilor, așa o știu dintotdeauna, cu târnațul din lut și ziduri albastre. În capătul târnațului era întotdeauna o straiță în care Buna (bunica – nota red.) punea întotdeauna palanețele cu brânză. De câte ori veneam la Buna noastră, ea scotea întotdeauna de acolo palanețele (plăcintele – nota red.) și ni le rupea. Buna era un fenomen – de câte ori veneam aici, o vedeam ieșind dintr-un lan de porumb cu o sarcină de buruieni în spate, pentru porci. Nu o găseai altundeva, doar o așteptai să iasă dintr-un lan cu buruienile în spate”, își amintește profesorul Nașca.
Satul Bârlibaș ascunde numeroase povești, iar din arhive aflăm că, în anii 70-80, fiecare familie avea o poreclă sau o „ciufuleală”, cum spun localnicii, pentru a se identifica, având nume asemănătoare.
Spre exemplu, aflăm că Roșca Ioan a lui Roșcoie și Toader a lui Chicinatu de pe Bârlibaș au reușit să facă un recensământ al bârlibășenilor cu porecle. Am aflat astfel poreclele tuturor locuitorilor din Bârlibaș, precum și faptul că cel mai informat sătean era numit „Gazeta”, alții având porecle precum: Gonzuțu, Ţâncu, Dugău, Găunu, Gobernea, Fâșcicara, Curea, Ţața, Motica, Tondanu, Hiba, Broscoiu, Dudula, Hulpea, Puricele, Șorocu, Șunea, Doia, Rădoaie, Șoricele, Chicinatu, Petroi, Porumboiu, Pițula, Livădaru, Bologea, Benchi, Primaru’ Turzii, Pupurelu, Cârmoaja, Puica, Uănucu lui Orfanu, Iepurele, Crăciunu, Ursu, Pasărea.
