„Ce este foarte surprinzător, și habar n-aveam de treaba asta, este că muzeul – fosta pușcărie – se află chiar în centrul orașului. Mă așteptam să fie la marginea orașului, nicidecum în centru, printre oameni”, spune actrița Nicoleta Lefter colegilor săi mai tineri, care au coborât din autocar după 14 ore de mers de la București la Sighetul Marmației. Afară sunt 35 de grade. În închisoare, te ia cu friguri.
Poeta Ana Blandiana le vorbește tinerilor, care umplu sala de conferințe, despre cum a ajuns fosta temniță un muzeu al memoriei, despre lupta cu răul, cu timpul, cu indiferența. Despre cum poezia poate salva lumea. Și, de câte ori chiar a făcut-o.
Asta e: a început Școala de vară de la Sighetul Marmației și aproape tot ce se va întâmpla aici timp de o săptămână, pe călduri toride, va fi despre lunga iarnă comunistă.
Ceva va fi altfel
La a 21-a ediție a Școlii de vară, fosta închisoare comunistă de la Sighet – devenită Muzeul „Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței” – a trăit o experiență inedită. Studenții de la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” (UNATC) București, coordonați de profesorii lor, au realizat reprezentații pe tema terorii comuniste din închisorile politice din România anilor 50.
Prima reprezentație a fost instalația performativă „Și atunci oamenii devin păsări” coordonată de prof. univ. dr. Ana Maria Nistor și regizată de Florin Liță , Anna Aroș și Daria Ancuța, studente la Teatrologie anul II.
Iar următoarea, „Dușmance ale poporului”, realizată de UNATC în parteneriat cu Memorialul Sighet, după extrase din memoriile Aniței Namdriș Cudla, Lenei Constante, Adrianei Georgescu și Oanei Orlea, al cărei coordonator este lect. univ. dr. Răsvana Cernat.
Actorii-victime și actorii-călăi au umplut celulele și culoarele reci ale temniței, au luat publicul prizonier și au intrat în pielea rolurilor lor. Mai târziu aveau să mărturisească cum și ei s-au speriat de forța și brutalitatea stărilor prin care treceau, să se sperie de ei înșiși.
„Comunismul a fost ca o societate secretă, numai victimele știau că sunt victime, numai adevărul nu trebuia spus”,
Ana Blandiana, la Sighet
Publicul – o „gloată” luată pe sus și purtată prin ungherele pușcăriei – a trăit și simțit „pe pielea lui” răcoarea unor vremuri pe care n-are voie să le uite. În curtea închisorii, acolo unde se revarsă lumina soarelui la asfințit peste scena unei execuții, s-a petrecut și neașteptatul final.
Altfel decât în sălile de teatru, aici nu răsună aplauze. Într-o tăcere profundă, oamenii păsări aprind lumânări lângă zidul execuțiilor de altă dată. Rămân doar gândurile să se așeze în fiecare celulă, să zacă până a doua zi când alți actori le vor biciui, de data aceasta cu mărturiile dureroase ale femeilor deținute în regimul terorii comuniste.
Patru tinere actrițe, „dușmancele poporului”, răsucesc cuțitul în mintea spectatorilor: fără a fi vinovat începi să te simți vinovat.
Anna Aroș și Daria Ancuța, studente la Teatrologie anul II, au vorbit cu câțiva participanți despre ce au simțit când s-au aflat acolo.
„Am avut sentimentul că parcă eram complice, participant și victimă în același timp. Eram și victimă, și călău. Foarte emoționant și foarte straniu acest sentiment. Mi-a plăcut foarte tare grupul statuar de afară și muzica pe care tinerii au ales-o, iar ca imagine, zidul din grădină. Dacă aș asocia performance-ul cu un singur cuvânt, ar fi zidul la care am aprins lumânările la final”, le spune Nicoleta Lefter studenților, la sfârșitul reprezentației. Și mulți vor fi simțit la fel.
„Mi se pare o mișcare foarte bună pentru că nu cred că știm foarte multe lucruri despre evenimentele acestea”, spune actrița Nicoleta Lefter. „Personal, am aflat despre ce s-a întâmplat cu deținuții politici de la Sighet din cărți, nu am învățat la școală. Cred că ar fi constructiv pentru generația noastră și generația lor să știe exact ce s-a întâmplat aici. Dacă nu-ți cunoști trecutul, nu prea poți să-ți construiești un viitor.”
Citiți reportajul integral pe Presshub.ro!
