Declanșarea campaniei generalului maghiar Iosif Bem în Transilvania (la 13/25 dec. 1848 a intrat în Cluj; ian.-mart.1849 a ocupat aproape întregul teritoriu al Transilvaniei) la dispoziția guvernului din Pesta a dus la înfrângerea trupelor imperiale, constrânse, în parte, să se refugieze în Ţara Românească. În urma ocupării Sibiului, în martie 1849, Comitetul Național Român și-a încetat activitatea iar o parte dintre membri au trecut în Ţara Românească. Administrația românească din Transilvania a fost desființată. Rezistența legiunilor conduse de Avram Iancu, Axente Sever, Ioan Buteanu, din Munții Apuseni, au menținut existența „țării românești” și a conducerii naționale, potrivit volumul „Istoria Românilor. Constituirea României moderne (1821-1878)” (vol. VII, TOM I, Editura Enciclopedică, 2003).
În prima decadă a lunii februarie 1849, în urma unei mari bătălii a fost ocupată Simeria. În luna următoare a fost ocupat Sibiul, iar după opt zile a fost ocupat și Brașovul. În aprilie 1849, Iosif Bem a ocupat Banatul, cu excepția Timișoarei. La 17 aprilie a intrat în Caransebeș, de unde s-a îndreptat spre Lugoj, pe care l-a ocupat la 18 aprilie. În prima jumătate a lunii mai, Bem a ocupat orașele Vîrșeț, Biserica Albă, Oravița și Baziașul. La 15 mai a ajuns la Orșova, iar regimentul româno-bănățean s-a retras la Cerneț, în Ţara Românească.
Situația de dinaintea Revoluției a fost reinstaurată în ținuturile ocupate și au fost introduse starea de asediu și „tribunalele de sânge”. O aspră campanie represivă împotriva populației românești, în care mii de țărani au plătit cu viața participarea la evenimentele revoluționare, a fost instituită de comisarul guvernului ungar pentru Transilvania, Csany Laszlo, revocând amnistia decretată de generalul Bem.
Zona românească a rămas restrânsă la regiunea Munților Apuseni, teritoriu ce reprezenta circa o zecime din Principatul Transilvaniei și avea o populație de aproximativ 150.000 de oameni. A fost constituit un „consiliu de război” căruia, după dizolvarea Consiliului Național, i-a revenit activitatea de coordonare a luptei revoluționare a românilor. Zona a fost organizată administrativ ca „țară românească”, iar cetele de țărani s-au constituit într-o adevărată armată națională. La începutul anului 1849, se aflau sub comanda lui Avram Iancu circa 25.000 de oameni, conform volumului amintit mai sus.
Întocmirea planului de apărare i-a revenit tânărului prefect Avram Iancu, înzestrat cu deosebite calități militare. Simplu și ingenios, planul său se baza pe condițiile naturale ale terenului muntos și pe faptul că cetatea Munților Apuseni nu putea fi asediată, decât pe cele trei șosele care ofereau posibilități de înaintare a trupelor ungare. Acestea urmau a fi apărate de câte un prefect. Astfel, Valea Arieșului îi revenea preotului Simion Balint, drumul dinspre Zlatna profesorului Axente Sever, iar șoseaua Zarandului rămânea în seama avocatului Ioan Buteanu. Centrul propriu-zis al rezistenței îl constituia Abrudul și Câmpenii, puncte străjuite de înălțimile greu accesibile ale Munților Bihorului folosite de Avram Iancu pentru instalarea cartierului său general, potrivit volumului „Revoluția română din 1848” (Editura Politică, București, 1969).
La sfârșitul lui martie și la începutul lui aprilie 1849, oastea lui Avram Iancu a reușit să respingă atacurile armatei ungare, care încercuia regiunea muntoasă.
Primele tratative între conducătorii moților, în frunte cu Avram Iancu și trimisul special al guvernatorului Ungariei, Kossuth Lajos, deputatul român în Dieta Ungariei de la Pesta, Ioan Dragoș, în vederea ajungerii la o încetare a ostilităților au avut loc în două etape, la 10/22-11/23 aprilie și 22 aprilie/4 mai-24 aprilie/6 mai 1849. Misiunea cu care fusese învestit Ioan Dragoș venea în întâmpinarea dorinței lui Avram Iancu și a celorlalți revoluționari români de a se ajunge la o înțelegere cu conducătorii revoluției ungare.
Armistițiul declarat pe perioada negocierilor a fost încălcat, maiorul Hatvani, dornic de o victorie cu orice preț, a atacat pe neașteptate Abrudul, pe care l-a cucerit, arată volumul „Revoluția română din 1848” (Editura Politică, București, 1969). Luați prin surprindere, românii au pierdut în cursul luptelor doi dintre cei mai importanți colaboratori ai lui Avram Iancu – prefecții Petru Dobra și Ioan Buteanu. La rândul său, Ioan Dragoș, considerat trădător, a căzut victimă a nerespectării armistițiului, plătind cu viața.
Replica românilor nu a întârziat. La 28 aprilie/10 mai 1849, moții au eliberat Abrudul. La începutul lunii iunie a avut loc un puternic atac, executat de trupele aflate sub conducerea contelui Kemenyi Farkas. Luptele au durat două săptămâni, fără ca armata ungară să poată câștiga teren. O ultimă încercare de ocupare a zonei muntoase a avut loc în primele zile ale lunii iulie. Trupele ungare, sub comanda lui Vasvari Pal, au fost înfrânte decisiv la Fântânele, la 24 iunie/6 iulie, de moții conduși de tribunul Nicolae Corcheș, comandantul însuși pierzându-și viața.
