Se împlinesc 140 de ani de la nașterea scriitorului Ion Agârbiceanu

Scriitorul Ion Agârbiceanu s-a născut la 12 septembrie 1882, la Cenade, în județul Alba. „Masivitatea creației, vasta ei geografie, varietatea tipologică și îndelunga prezență în literatură îl impun pe Agârbiceanu drept unul dintre prozatorii români cei mai semnificativi, prin viziune, etos și specific național”, se menționează în „Dicționarul scriitorilor români” (Editura Fundației Culturale Române, București, 1995).

A început școala, în 1889, în satul natal, apoi din 1892, a urmat la Blaj gimnaziul și liceul, luându-și bacalaureatul în 1900, după cum indică „Dicționarul general al literaturii române”, apărut sub egida Academiei Române (Editura Univers Enciclopedic, București, 2004). În continuare a urmat cursuri universitare la Facultatea de Teologie din Budapesta (1900-1904), precum și la Facultatea de Litere, secția de limbi clasice, istorie și română (1904-1905).

Încă din perioada de sfârșit a liceului trimite la ziarul „Unirea” din Blaj, în 1899, o poezie, apoi, și schițe și poezii, semnate Alfius. Prima scriere literară semnată cu numele său apare tot în „Unirea” în anul 1901. Adevărata intrare în literatură și-a făcut-o prin colaborarea la „Luceafărul”, scos la Budapesta de Oct. C. Tăslăoanu, unde începe să publice în anul 1902. Ion Agârbiceanu avea să rămână nu numai colaboratorul constant al acestei reviste, ci și prozatorul ei reprezentativ sub numeroase aspecte, potrivit sursei amintite.

Colaborează, în această perioadă, și la alte reviste și ziare, precum „Drapelul” din Lugoj (1902-1903), „Răvașul” din Cluj (1903-1904), „Sămănătorul” (1903). Din ianuarie 1906 renunță la continuarea studiilor filologice și revine la Blaj, angajându-se ca funcționar la Mitropolie. A fost ipodiacon, apoi diacon, după care, în același an a fost hirotonit preot (de rit unit) în comuna Bucium-șasa din Munții Apuseni (1906-1910). Este transferat apoi la Orlat, lângă Sibiu, unde rămâne până în 1919, cu o întrerupere pe perioada războiului. Astfel, în toamna anului 1916 s-a refugiat din Ardeal la Râmnicu Vâlcea, apoi la Iași, pentru ca în 1917 să se afle la Chișinău. A fost numit preot militar al Corpului de voluntari ardeleni și bucovineni din armata română.

A colaborat, de asemenea, la „Viața românească” (din 1906), „Revista politică și literară” (Blaj), „Lupta” (Budapesta), „Tribuna” și „Românul” (Arad) ș.a., continuând să publice în „Luceafărul”. În 1906 îi apare volumul „De la țară”, pentru care a fost premiat, în 1907, de ASTRA. În continuare publică volumele „În întuneric”, „Două iubiri” (1910), „Schițe și povestiri” (1912), „De la sate” (1914), precum și romanul „Arhanghelii” (1914).

”Povestitor înnăscut, lui Agârbiceanu îi place vizibil să detalieze, adesea redundant și monoton. De aici vine și înclinarea pentru roman, accentuată în ultima perioadă a vieții. Primul roman apare în „Luceafărul” (1912), cu titlul „Povestea unei vieți”, reluat în volum abia în 1926. Îi urmează, în același an, „Căsnicia lui Ludovic Petrescu”, în „Cosânzeana”, apoi „Arhanghelii”, cel mai cunoscut dintre toate, în 1913 (și în volum în 1914)” („Dicționarul general al literaturii române”).

După înfăptuirea Marii Uniri de la 1918, Ion Agârbiceanu a revenit pentru scurt timp la Orlat, a renunțat la parohie și a devenit membru al Partidului Național Român. A condus, între 1919-1927, ziarul „Patria”, care apărea la Sibiu, apoi la Cluj. Membru al Marelui Sfat Național, deputat, senator, vicepreședinte al Senatului, se implică pasionat în dezbaterea modalităților de afirmare a specificului național și, mai ales, a tradiției. Ulterior, părăsește Partidul Național Român și se afiliază, în 1927, Partidului Poporului.

A fost ales, în 1921, președinte al Sindicatului Presei Române din Ardeal, iar în 1923, membru în comitetul de conducere al Societății Scriitorilor Români. În 1912 devine membru al Asociațiunii Transilvane pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (ASTRA), iar în 1928 este numit în conducerea acesteia. Continuă să colaboreze la numeroase reviste și ziare: „Adevărul literar și artistic”, „Ramuri”, „Flacăra”, „Gândirea”, „Transilvania”, „Cugetul românesc”, „Societatea de mâine”, „Universul literar”, „România literară”, „Viața românească” ș.a. Tot în această perioadă îi apar volumele: „Legea trupului (Povestea unei vieți)” (1926), „Legea minții (Povestea altei vieți)” (1927), „Stana” (1929), „Dolor”, „Biruința” (1930), „Răbojul lui Sf. Petre” (1934), „Minunea” (1936). De asemenea, tipărește la Beiuș numeroase broșuri cu caracter religios, în 1930 este numit protopop al districtului, iar în 1931 este înaintat arhidiacon. În perioada octombrie 1938 – august 1940 s-a aflat la conducerea ziarului „Tribuna”.

După dezmembrarea țării, în anul 1940, s-a refugiat la Sibiu, unde rămâne până în 1945, când va reveni la Cluj. În această perioadă îi apar volumele: „Amintirile” (1940), „Jandarmul”, „De vorbă cu Ilarie” (1941), „Domnișoara Ana”, „În pragul vieții”, „Rana deschisă” (1942), „Vremuri și oameni. Lume nouă” (1943), „Vâltoarea” (1945), precum și culegeri de articole pe teme religioase. În anii ’50, i-au mai apărut, între altele, volumele: „Schițe și povestiri” (1954), „Pagini alese” (1956), „Din copilărie” (1956), „Din munți și din câmpii” (1957), „File din cartea naturii” (1959) ș.a. Romanele „Acasă” și „Pe drumuri” sunt interzise de cenzură.

„Din sămănătorism, Agârbiceanu preia doar cadrul general, pe care îl modifică mult, trecându-l prin filtrul propriu. Chiar față de I. Slavici el se delimitează cu un accent personal, deschizând totodată drum lui Liviu Rebreanu”, indică „Dicționarul general al literaturii române”. „Înscris într-o tradiție distinctă, Agârbiceanu cultivă o proză încărcată de substanță umană, de intuiții psihologice și etice surprinzătoare” („Dicționarul scriitorilor români”, Editura Fundației Culturale Române, București, 1995).

A fost ales membru corespondent (5 iunie 1919), apoi membru titular (2 iulie 1955) al Academiei Române. A fost distins cu Premiul Național pentru Proză (1927), cu Ordinul Muncii (1954) și cu Ordinul „Steaua Republicii” (1962), potrivit dicționarului „Membrii Academiei Române (1866-2003)” (Editura Enciclopedică/Editura Academiei Române, București, 2003).

Ion Agârbiceanu s-a stins din viață la 28 mai 1963, la Cluj.