Social

Cum a ajuns 1 Decembrie Ziua Națională a României

Începând din 1990, Ziua Națională a României este sărbătorită, în fiecare an, la data de 1 Decembrie. În 1918, la această dată, Marea Adunarea Națională de la Alba Iulia adopta rezoluția Unirii Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România.

Între anii 1866-1947, Ziua Națională a României a fost sărbătorită la data de 10 Mai, dată care are o triplă semnificație. La 10 mai 1866, principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen sosea la București și depunea, în fața Parlamentului, jurământul de credință, fiind proclamat Domnitor al României, sub numele de Carol I. La aceeași dată, în 1877, Carol I promulga Legea pentru desființarea tributului către Înalta Poartă, în urma proclamării Independenței de Stat a României care avusese loc la 9 mai 1877, în cadrul sesiunii extraordinare a Adunării Deputaților. La 10 mai 1881, era proclamat Regatul României.

După abdicarea, în urma presiunilor regimului comunist, la 30 decembrie 1947 și plecarea din țară, în ianuarie 1948, a regelui Mihai I (1927-1930; 1940-1947), Ziua Națională a României a fost sărbătorită între 1948 și 1989 la data de 23 august. La această dată, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, România ieșea din alianța cu Puterile Axei (Germania, Italia și Japonia), declara încetarea unilaterală a războiului împotriva Aliaților (Franța, URSS, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii) și declara război Germaniei naziste și Ungariei horthyste.

În 1990, Parlamentul României a hotărât prin Legea nr. 10 din 31 iulie, proclamarea zilei de 1 Decembrie ca Zi Națională a României. Legea a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 95 din 1 august 1990, potrivit http://www.cdep.ro/.

La 1 Decembrie 1990, Ziua Națională a României a fost sărbătorită atât la Alba Iulia, unde la ceremoniile organizate au participat numeroase oficialități române, cât și la Arcul de Triumf din București unde a fost organizată parada militară. Începând din 1990, în București și în alte orașe din întreaga țară se desfășoară parade militare și sunt organizate numeroase ceremonii ce cuprind depuneri de coroane, dar și manifestări culturale.

„Cu anii lor cei tineri, au înmulțit anii nesfârșiți ai patriei”

Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România a încheiat procesul de făurire a statului național unitar român, proces început la 24 ianuarie 1859, prin Unirea Moldovei cu Ţara Românească, sub domnitorul Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), continuat prin unirea Dobrogei la 14 noiembrie 1878, după încheierea Războiului ruso-româno-turc de la 1877-1878, care a marcat cucerirea pe câmpul de luptă a independenței de stat a României, în timpul domniei lui Carol I (domnitor 1866-1881; rege 1881-1914), a Basarabiei în 27 martie 1918 și a Bucovinei în 28 noiembrie 1918, sub regele Ferdinand (1914-1927).

La 18 noiembrie/1 decembrie 1918, pe lângă cei 680 de delegați aleși în cele 130 de circumscripții electorale ale Transilvaniei, Banatului, Crișanei, Maramureșului și Sătmarului, în sala Casinei din Alba Iulia, se aflau și reprezentanți ai diferitelor instituții și organizații politice, culturale, profesionale, de învățământ, religioase, militare, de femei, de sindicat, delegați ai Partidului Social Democrat Român, gărzilor naționale și ai societăților studențești, în total 1.228 de delegați. Alți participanți „peste 100.000 de țărani, muncitori și orășeni veniți din toate părțile unde se vorbea românește, de la Iza maramureșeană până la Dunărea bănățeană, din țara Bârsei până la Crișuri” erau adunați pe Câmpul lui Horea, așteptând Rezoluția Adunării, arată lucrările „Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, 2003) și „Scurtă istorie a românilor” (Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, 1977).

În primul articol al Rezoluției Marii Adunări Naționale, ce decreta unirea tuturor românilor într-un singur stat, se arăta: „I. Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Ţara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, decretează unirea acestor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea Națională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureș, Tisa și Dunăre.” („Unirea Transilvaniei cu România 1918”, Editura Politică, 1978).

Adunarea Națională a procedat, apoi, la alegerea unei Adunări legislative numită Marele Sfat Național, compus din 250 de membri, dintre care 200 să fie aleși de Adunare imediat, iar restul de 50 să fie cooptați de către însuși Marele Sfat Național; acesta la rându-i numea guvernul provizoriu, Consiliul Dirigent.

Cei peste 100.000 de participanți la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia au aprobat cu aclamații entuziaste hotărârea de unire necondiționată și pentru totdeauna a Transilvaniei cu România. Rezoluția votată a devenit, astfel, documentul istoric prin care se înfăptuia visul de veacuri al poporului român: România Mare.

În aceeași zi, regele Ferdinand și regina Maria intrau în București, după doi ani petrecuți în refugiu, la Iași, orașul redevenind capitala României întregite.

Sfârșitul anului 1918 a fost însoțit de un sentiment național de recunoștință pentru cei ce s-au luptat și s-au jertfit în războiul întregirii naționale, după cum notează istoricul Ioan Scurtu, în volumul „Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947). Ferdinand I” (Editura Enciclopedică, 2004). Profesorul Vasile Pârvan, de la Universitatea din București, și-a inaugurat cursul pe această temă, a sacrificiului, spunând, în fața părinților, îmbrăcați în negru, care se aflau în primele bănci din sală: „Cu anii lor cei tineri, au înmulțit anii nesfârșiți ai patriei. Somn blând, copiii mei, somn lin!”.

La 1/14 decembrie 1918, delegația Marelui Sfat Național, alcătuită din episcopii Miron Cristea și Iuliu Hossu, Alexandru Vaida-Voevod, Vasile Goldiș și Caius Brediceanu, a prezentat guvernului și suveranului actul unirii Transilvaniei cu România. Regele Ferdinand a subliniat, în discursul său: „Ne-ați adus nu numai dorul împlinit al câtorva milioane de suflete, ne-ați adus inimile lor, și în primirea plină de dragoste frățească ce ați găsit-o la noi, ați putut simți pulsul țării mume ce bate în același ritm cu al vostru. […] După Basarabia, după Bucovina, mai lipsea o piatră din cele mai scumpe: Ardealul cu ținuturile din Ungaria locuite de români. Astăzi ne-ați adus și această ultimă piatră a clădirii, care încoronează marea operă de Unire. Putem privi cu încredere în viitor, căci temeliile sunt puternice, bazate pe principii democratice ce sunt o chezășie pentru dezvoltarea firească a unei vieți sănătoase, ele sunt alimentate de credința nestrămutată a unui șir de generații, de apostoli ai idealului național, ele sunt sfințite prin sângele vitejilor mei ostași care au luptat și au murit pentru Unire”.

Regele Ferdinand a emis la 11/24 decembrie 1918 Decretul-lege de unire a Transilvaniei cu România și Decretul-lege de organizare provizorie a Transilvaniei. La 29 decembrie 1920, Parlamentul a votat legile de ratificare a unirii Transilvaniei, Crișanei, Maramureșului, Banatului, Bucovinei și Basarabiei cu România.

Turneu regal în Transilvania

În primăvara anului 1919, regele Ferdinand și regina Maria au întreprins, pentru prima dată, un lung turneu în Transilvania. Însoțiți de Iuliu Maniu, președintele Consiliului Dirigent și de alte oficialități, ei s-au oprit la Brașov, Făgăraș, Sibiu, Blaj, Alba Iulia, Ţebea, Câmpeni, Turda, Cluj, Bistrița, Careii Mari, Baia Mare, Oradea, bucurându-se de o primire călduroasă, se arată în volumul „Istoria Românilor în timpul celor patru regi (1866-1947) Ferdinand I” (Editura Enciclopedică, 2004).

La 15 octombrie 1922, la Catedrala Reîntregirii Neamului din Alba Iulia, orașul Marii Uniri, Ferdinand I a fost încoronat rege al tuturor românilor, alături de regina Maria.

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.