Mihai Chirilov spune că, dacă s-ar întoarce în timp la primul TIFF organizat la Cluj, și-ar da un singur sfat: să nu-și piardă spiritul critic, inocența și curajul de a risca. Întrebat ce film ar trimite într-o „capsulă a timpului” pentru spectatorii din 2050, Mihai Chirilov a ales „Pianista”, pe care îl consideră un film profund despre relațiile umane și misterul dintre oameni.
Mihai Chirilov, director artistic TIFF, a oferit un interviu în exclusivitate reporterilor monitorulcj.ro la ceas aniversar, 25 de ani de TIFF la Cluj-Napoca.
Ce i-ar spune acum Mihai Chirilov băiatului Mihai Chirilov, cel care organiza pentru prima dată TIFF acum 25 de ani?
Să nu-și piardă simțul critic, să nu-și piardă inocența și să nu-și piardă abilitatea de a risca.
Care este cea mai mare diferență între TIFF-ul din 2002 și TIFF-ul de azi?
Cea mai mare diferență ține de dimensiune, inevitabil, e un festival care a crescut, dar a crescut organic. Comparând prima ediție cu ultima ediție, și Tudor (Tudor Giurgiu, președintele TIFF – n.r.) a făcut comparația asta prin câteva cifre revelatorii, o primă ediție cu două săli de proiecție, două cinematografe și 40 și ceva de filme și o ediție, cea actuală, cu peste 13 locații permanente și peste 200 de filme. Este o creștere care s-a întâmplat organic, de la o ediție la alta. E o creștere foarte atent calibrată pe felul în care a crescut și publicul a crescut la fel de organic.
La TIFF nu a existat un boom. Să spunem, poate că, momentele prilej de aducere aminte, aniversar, cred eu, în istoria TIFF-ului există două momente importante, ceea ce în terminologia de specialitate se numește turning point (punct de cotitură – n.r.). Există două momente care au saltat, cumva, au propulsat festivalul într-o altă ligă. Unul este în momentul 2005, momentul Moartea domnului Lăzărescu, momentul în care filmul românesc a dat lovitura pe plan internațional, iar ochii industriei de film din străinătate s-au orientat spre România, inevitabil spre TIFF. Este anul în care a existat o creștere importantă, vizibilă, în materie de profesioniști din industrie care au dorit să vină la Cluj. Dacă 2002, 2003, 2004 au fost ediții cu câteva, știu eu, zeci de profesioniști din industrie, în 2005 se poate vorbi deja de sute de oameni care au venit la TIFF pentru că brusc România era «fierbinte».
Iar al doilea moment a fost cel în care cumva ne gândim la TIFF și identificăm TIFF-ul cu Piața Unirii și credem că Piața Unirii a fost acolo de la începuturile TIFF-ului. Da, ea a fost acolo, dar nu a fost parte din programul TIFF-ului, nu a fost un spațiu de proiecție. El a intrat oficial ca spațiu de proiecție, ca inimă oficială a Festivalului Transilvania, la zece ani după, prin 2011-2012, lucru care a semnat cel de-al doilea vârf considerabil în materie de spectatori, pentru că Piața Unirii a venit peste noapte cu o infuzie de două, trei mii de spectatori pe seară.
După atâtea ediții, publicul TIFF mai poate fi surprins? Ce ați învățat despre publicul din Cluj după 25 de ediții?
Nu știu dacă publicul din Cluj este, fără a ofensa, adică cred că cinemaul este un limbaj universal, iar publicul din Cluj, din București, de la mine din Deltă, de la Cannes, din altă parte, are stimuli și reacții mai mult sau mai puțin similare. Ce am învățat, în general, în toți anii ăștia e că nu există nicio rețetă, nu există niciun film cu care să mergi la sigur, există surprize care nu pot decât să mă bucure și că nu există un public omogen, trăinm probabil în cea mai polarizantă și schizofrenică dintre lumile posibile. Și mă bucur că lucrurile stau așa, nu putem vorbi de un public uniformizat, nu putem vorbi de un public convenționalizat, vorbim de publicuri, iar TIFF-ul, tocmai prin această veritabilă diversitate, la TIFF poate sta alături o comedie balcanică destinată unui public mainstream, alături de o dramă experimentală pentru, știu eu, câțiva cinefili hardcore, un film despre molii, alături de un documentar foarte intimist de familie sau genuri foarte diverse, aparent, să zic, incompatibile prin alăturare, totul din nevoia de a ajunge, practic, la cât mai multe categorii de public.
E motivul pentru care anul trecut, de pildă, am introdus această secțiune nouă, care a decolat foarte bine Teen Spirit, pentru că ne-am dat seama că, pe de o parte, publicul adolescent lipsește, și el nu lipsește doar de la TIFF, dar lipsește în general de la manifestările de cultură, câte vreme nu vorbim de Beach, Please sau alte festivaluri de la mare. Cred eu, e și o chestiune de reprezentativitate. Și am introdus această secțiune cu, despre și pentru adolescenți care vorbesc foarte franc despre probleme la care adulții nu prea știu exact cum să se uite, fiind preocupați de propriile lor probleme, care, Har Domnului, sunt acoperite de foarte multe dintre firmale de la TIFF. Și sper eu, ca și publicul, să recuperăm și un public adolescent, la TIFF, așa cum, de pildă, publicul de o anumită vârstă, publicul pensionar, primește bine la TIFF poate în virtutea unei obișnuințe. Dar, la fel, mă bucur pentru fiecare spectator care, după 20 și ceva de ani la TIFF, vine pentru prima oară la TIFF.
Mi s-a întâmplat să vorbesc cu oameni care au ieșit din casă după 17-18 ediții de TIFF, nu au văzut niciun film, dar au venit să vadă un film în Piața Unirii pentru că a venit Alain Delon. Sunt convins că există unele declanșatoare, nu știu care sunt, repet, nu există rețete. Încercăm să marcăm teritoriul ăsta și încercăm să venim în întâmpinarea tuturor categoriilor de public despre care nimeni nu face practic un studiu, să zic eu, de specialitate. Să știm ce-ar dori să vadă. TIFF-ul o face, într-o măsură sau alta, publicând în fiecare an acel raport al impactului economic pe care TIFF-ul îl are în Cluj, în care încercăm să radiografiem publicul de TIFF, categoriile sociale din care provin, veniturile pe care le au și așa mai departe. Sunt niște informații pe care ne bazăm, dar, repet, natura umană este imprevizibilă și nu știi niciodată la ce va reacționa. Și lucrul cel mai important, cred eu, este să fi permanent în alertă și să fi permanent deschis la orice este nou și potențial neacoperit în materie de film, subiect de film și public.
Raționalul uman, „temă universală prin excelență”
Ce film ați proiecta într-o capsulă a timpului pentru spectatorii TIFF din 2050?
Dacă ar fi unul singur, aș proiecta… Probabil că mâine dacă mă întrebi lucrul ăsta, răspunsul ar fi altul. Dacă vorbim de 25 de ediții de TIFF, de nostalgia primei ediții, de unul dintre filmele, poate cel mai controversat film de la prima ediție, cel care a generat cele mai viscerale reacții, aș proiecta Pianista. Pianista este un film, dincolo de faptul că este cu o actriță absolut senzațională, într-unul din cele mai bune roluri ale ei, e vorba de Isabelle Huppert, un film după o operă literară foarte specială. Și cred că e un film care dincolo de elementul sulfuros, dincolo de brutalitatea nudității, dincolo de violența lui grafică, este un film despre această imensă necunoscută, care probabil nu va fi rezolvată niciodată, care este misterul relației umane. Și misterul dialogului, relaționalului dintre doi oameni. Ce îi face să intre într-o relație, oricare ar fi ea, de prietenie, de dragoste, de dependență, de ură, și așa mai departe. E un film care merge până la os, explorând această dinamică relațională, care până la urmă e cea care guvernează lumea, felul în care interacționăm și de ce interacționăm, și cum, și așa mai departe. Și cred că această dinamică relațională este un subiect, oricât de mult ar fi ea viciată de felul în care lucrurile s-au mutat online, de această conectivitate online care dă, poate știu eu, iluzia unui alt tip de dinamică, iluzia că suntem mai aproape de oameni, dar de fapt suntem cât se poate mai departe, cred că relaționalul uman rămâne tema și subiectul universal prin excelență. Iar Pianista este un film limitat despre asta.
La ediția cu numărul 50, ce credeți că va exista: proiecții pe drone, holograme sau tot spectatori în pături, la Bonțida?
Nu știu, poate și mai devreme. TIFF-ul e un festival care încearcă să se reinventeze, încearcă să se adapteze, pe de-o parte e foarte important să ții pasul cu timpul. Uneori poate chiar dacă nu ești de acord cu ce se întâmplă, de pildă eu sunt cineva care nu sunt pe Facebook, deși mi se spune că dacă nu sunt pe Facebook nu exist, mi se spune lucrul acesta de 10 ani. Har Domnului, cred că exist în continuare nefiind pe Facebook. Înțeleg de ce este important să fi acolo, înțeleg care sunt beneficiile, știu pe de altă parte și lucrurile nocive și contraindicațiile, dar cred că trebuie să știi cum să adopți progresul în același timp, neuitând de unde ai plecat, neuitând istoria, neuitând memoria. Sunt lucrurile, cred eu, cele mai de preț și, ca în toate, trebuie să existe un echilibru între trecut, prezent, viitor, între tradiție, modernitate, între memorie, anticipație. Și TIFF-ul, oricum ar arăta el, mai devreme sau mai târziu, va rămâne un festival care va face tot posibilul să te tragă de mânecă și să-ți spună, «hei, la 1922 se făcea filmul ăsta care, la vremea aia, însemnat ceva. Uite, ți-l oferim într-o versiune, știu eu, marchetată pe sensibilitatea contemporană, cu o muzică foarte la modă, cu o orchestrație foarte hipsterească». Orice truc este binevenit pentru o cauză nobilă. Iar cauza nobilă, când vorbești despre cinema, este a memoriei cinematografului.
Dacă ați putea retrăi o singură seară din istoria festivalului, care ar fi aceea?
O singură noapte din istoria TIFF-ului … Aș vrea să trăiesc o noapte pe care nu mi-o mai amintesc. Tocmai pentru a mi-o readuce aminte. Pentru că, la inevitabil, păstrăm multe lucruri în memorie, dar, pe unele, știu eu, le uităm sau le închidem atât de bine în memorie că nu găsim la momentul oportun cheița pentru a le deschide. Aș vrea să activez una dintre acele căsuțe pe care le-am închis, le-am ferecat atât de bine că nici eu nu mai știu ce este în ea.
Cina TIFF
Dacă ați putea organiza o cină TIFF cu cinci invitați din istoria cinemaului, cine ar sta la masă?
La masă ar fi, în mod obligatoriu, Alex. Leo Șerban, unul dintre personajele cheie, prieten, critic redutabil, om care a sprijinit TIFF-ul și a imprimat mult din spiritul liber, neconvențional, provocator identității TIFF-ului, deci Leo n-ar trebui să lipsească de la masa asta. Mi-aș dori să nu lipsească regizorul Cristian Nemescu, poate și pentru că nu mai e printre noi și e autorul unuia dintre filmele, un film unic din istoria recentă a filmului românesc California Dreamin’.
Mi se pare un cineast care avea în continuare foarte multe de spus și, în acest exercițiu extrem de imaginație, aș fi curios să stau cu el la masă și să-l ascult, să aflu ce ar mai fi putut spune, dacă ar fi avut cum să o facă, dacă nu ar fi existat accidentul ăla nenorocit și poate cineva din istoria cu I mare a filmului românesc, una dintre personalitățile majore ale actoriei românești față de care mă leagă o complicitate pe care n-aș fi crezut-o. Mi s-a întâmplat o singură dată în istoria TIFF-ului să dispar din festival timp de o zi, lucru care nu se întâmplă, să fiu, pur și simplu, «răpit» de carisma lui Ștefan Iordache din anul în care a venit la TIFF și să petrec ziua cu el, pur și simplu. A fost un moment în care practic toate obligațiile pe care le-am avut în TIFF, că erau Q&A-uri, că erau prezentări de film, că erau alte lucruri pe care trebuia să le fac, nu s-au mai întâmplat, pentru că de la 10 dimineața când am fost cu Ștefan Iordache la un interviu și până noaptea, la 3 dimineața, am rămas în compania lui. După cum vezi, am pus la masă numai oameni care nu mai există.
Ar fi foarte mulți oameni cu care dezvolți complicități. Mi se pare că unul dintre ei, față de care am … și poate și pentru faptul că din momentul în care a devenit, a fost propulsat, să zic, în stratosfera cinematografă, e vorba de regizorul spaniol lui Rodrigo Sorogoyen, mă bucur că l-am descoperit pe vremea, la vremea lui Stockholm, un film care a luat Trofeul Transilvania, acum mult timp, acum vreo 15 ani. A venit la TIFF, era un mic necunoscut, a venit cu un film care nu se plimbase în absolut niciun festival internațional. De atunci el nu a mai venit la TIFF. Niciodată. Toate filmele lui au fost la TIFF, e un cineast care a crescut extraordinar de mult. A făcut film, scurtmetraj, lungmetraj, serial TV, are o cotă fantastică, anul acesta este pentru prima oară la Cannes, în competiția principală. Este unul dintre acei cineaști pe care mă bucur că i-am descoperit pe vremea când alții nu au făcut-o. E cineva cu care mi-ar place să stau la masă tocmai pentru că de la TIFF 2013, când a venit la Cluj cu Stockholm, nu am reușit să mă mai întâlnesc.
